Cum ne furam singuri visele

Marea dezbatere: "Cum vrem sa traim?" - bineinteles, cum vrem sa traim in acest moment al istoriei; ori al sfarsitului istoriei - e departe de a i se fi pus punct.

In tari bogate si in tari sarace, ea continua sa antreneze personalitati din lumea stiintei si culturii, oameni politici, jurnalisti, activisti pentru drepturile omului, militanti proglobalizare sau antiglobalizare, simpli locuitori ai satului planetar. Incrucisarea sabiilor, fie ca aduce in primplan argumente rationale, fie ca se lasa dominata de populism, e intotdeauna dura.
Bine ar fi sa ma insel, dar eu nu vad societatea noastra vibrand la o astfel de dezbatere. Romanii, cu prea putine exceptii, nici nu cred ca ar fi cazul sa ne framantam creierii cu propria proiectie a unui stil de viata. Lucruri de felul asta sunt deja transate la noi. Visul romanesc s-a nascut din filmele occidentale vazute la televizor. Numai ca, iata, modelul e total diferit de traiul nostru. Fiindca viata romanilor nu curge ca-n filme, ci pe fagasul ei real, cu inflatie, cu somaj, cu salarii de 130-150 de euro. Asa ca ne apuca disperarea. Mai cu seama dupa ce, timp de mai multi ani, am epuizat o buna parte din resurse intr-o incercare disperata de a trai mai presus de puterile noastre. Acum, din nefericire, ne-am trezit ca pretul consumului fara reforme chiar trebuie sa fie platit.

Noi, romanii, ne-am incurcat cam de multe ori in itele unor visuri. Anul trecut, prin vara, mai visam ca in 2004 nationala de fotbal a Romaniei va juca in Portugalia, in Campionatul European. Dar n-a fost sa fie. Va mai amintiti? Am ramas cu naduful ca arbitrul elvetian Urs Meier ne-a furat visul. Nu ma pricep la fotbal si nu pot sa spun daca a fost asa ori altminteri. Dar in cazul de fata nu adevarul conteaza, ci legenda. Iar legenda spune ca Urs Meier i-a acordat nationalei Danemarcei un gol in prelungirea... prelungirilor, marcat dupa ce mingea a fost oprita cu mana de un danez in careul de 16 metri al romanilor. E absurd sa gandim ca sansa noastra s-a jucat in cele cateva minute ale ultimului meci in prelungiri. Visul ni l-am furat singuri, intr-o serie intreaga de meciuri, mai toate brodate cu povesti despre stadioane innoroiate, despre gazonul care nu voia sa rasara. Marea sansa am ratat-o in jocurile de acasa. Urs Meier ne-a dat doar un branci. Si ce i-a fost dat sa-i auda urechile si sa-i vada ochii... O veritabila indignare nationala: mesaje trimise in Elvetia, injuraturi, declaratii belicoase.

Dar aceeasi suflare nationala nu se indigneaza, nu se revolta si nici macar nu se mira cand, pe terenul de joc al economiei romanesti, nenumarate meciuri continua nu cateva minute, ci cativa ani dupa ce timpul de joc a expirat, in sensul ca intreprinderile combatante au ajuns de multa vreme la faliment; si nici cand intreprinderi cu capital de stat sunt lasate sa-si potriveasca mingea cu mana inainte de a marca gol, fiind astfel ajutate sa sfideze piata. Asadar, in timp ce unele intreprinderi, cu deosebire dintre cele cu capital privat, sunt obligate sa joace regulamentar pe piata, altele, protejate de statul-arbitru, desi abia se tarasc, sunt sprijinite cu comenzi de stat ori cu facilitati. Societatea insa ramane pasiva: nicidecum resemnata, ci distanta; nicidecum indignata, ci ingaduitoare. Fara sa prinda de veste ca isi fura singura visurile de bunastare faurite la televizor.
Ne lovim adeseori, in societatea noastra, de un comportament bizar: suntem in stare sa suferim pentru asii spectacolului, sa visam alaturi de ei, dar ne lasa indiferenti asii din piata muncii. Desi visul nostru de bunastare e in mainile lor. Iata, intreaga natiune romana stie bine ce se intampla in proprietatea lui George Copos numita clubul de fotbal Rapid: ce antrenori demite, ce antrenori numeste, ce preocupari are domnia sa ca sa-si puna la punct un management performant. Dar habar n-are natiunea romana ce se intampla in proprietatile lui George Copos din sfera economiei: ce manageri demite, ce manageri numeste, ce solutii gaseste ca sa optimizeze managementul.
Am dat un exemplu. Dar particularul, in acest caz, exprima generalul. Va propun un exercitiu. Notati repede numele a cinci antrenori romani de fotbal. Nimic mai usor. Pana si cele mai simandicoase doamne, care se enerveaza rau de tot cand fotbalul ocupa ecranul televizorului, tot au auzit cate ceva despre Mircea Lucescu sau despre Anghel Iordanescu. Incercati apoi sa notati numele a cinci manageri din economia romaneasca. O sa vedeti ca nu-i deloc usor. Societatea noastra nu-i preocupata de manageri, ei nu sunt eroi, nu sunt vedete, pozele lor nu apar in ziare, la televizor. Cu o exceptie: cand sunt scosi din intreprinderi cu catuse si invinuiti de coruptie.
Noi nici macar n-avem o scoala de management. Sa nu-mi replicati ca universitatile sunt pline de facultati de management. Asa este si poate ca dintre miile de invatacei din aceste facultati vor rasari peste zece ani cateva personalitati puternice: manageri cu simtul profitului, al performantei, indragostiti de eficienta, de calitate si capabili sa produca bogatie. Dar o scoala nationala de management inseamna cu totul altceva: un curent de gandire, cercuri de dezbateri cu participarea unor personalitati marcante, cunoscute si recunoscute, care sa aiba un cuvant de spus in tara. Un cuvant intarit de rezultate.

Aici trebuie sa ajungem. Pana atunci vom continua sa intrebam cum e posibil ca noi, romanii, sa ocupam in Europa un loc din zona lanternei rosii a nivelului de trai. Raspunsul e scris negru pe alb in cartea de logica: tot ce-i real e si posibil.