Cum ne vom mai privi in ochi?

Doi comercianti sosesc in fata unei case cu o masina incarcata de brazi de Craciun. Ii recunoastem usor in cei doi pe Stan si Bran, veseli si, ca intotdeauna, plini de bune intentii.

Apare-n pragul usii si proprietarul, de asemenea bonom, si targul pare a se desfasura pasnic, spre binele amandurora dintre parti. Se alege bradul si apoi… Dumnezeule, ce nebunie iese de aici! Nici nu mai tin minte (dar are vreo importanta?) cine a inceput. O mica stricaciune, mai curand din neatentie, e provocata casei. Proprietarul se simte in dreptul lui sa suceasca si el un far al masinii. Ca represalii, Bran ia o caramida si sparge o fereastra. Proprietarul smulge o aripa de la roata automobilului. Si de-aici, totul se desfasoara in bulgare de zapada, intr-o frenezie a distrugerii care nu mai seamana nici a razbunare, nici a justitie, nici a triumf al adevarului, ci de-a dreptul a hilara, nabadaioasa, autodistructiva apocalipsa. Sigur, te tavalesti pe jos de ras vazand cum e daramata casa, bucata cu bucata, si cum masina ajunge o gramada de fiare fumegande, dar totul ar putea fi citit si intr-un registru de teatru absurd, beckettian, de un pesimism total si lugubru. La sfarsit, cei trei protagonisti, in zdrente si plini de funingine, isi contempla falimentul: din intreaga lor avere ramane un maidan plin de ruine…

Nu din nostalgie fata de vechea emisiune "Comici vestiti ai ecranului" am evocat acest filmulet, printre cele mai pline de geniu ale faimosului cuplu, ci fiindca adeseori in viata asistam la asemenea irationale acte de autoanihilare. De cate ori, chiar in familiile cele mai rodate, nu izbucneste scandalul, ce se lasa cu amenintari de divort si plecari de acasa, de la cateva cuvinte aruncate nu se stie de cine, nu se stie cand! Cati ideologi, de toate coloraturile, nu au mers, logic si consecvent, pana la capatul paranoii lor, orbi la faptul ca de la un punct incolo au ajuns sa sustina monstruozitati desprinse total de realitate! De cativa ani incoace, dar amplificat pana la absurd in ultimul timp, se poarta in mica lume culturala romaneasca un razboi urat si murdar intre doua grupuri care, de fapt, am mai spus-o, sunt aliate naturale, fiind nuantele aceleiasi idei liberale. Ele ar trebui de fapt sa lupte impreuna impotriva culturii de partid si de stat, impotriva politicilor mergand de la ineficient la aberant ale Ministerului Culturii, a orientarii paseiste (ca sa nu spun reactionare) a Academiei, a iliescianului Institut Cultural, a conducerii actuale, oportuniste si aservite puterii, a Uniunii Scriitorilor.

Dar, asemenea tuturor grupurilor militante, ele par a avea un fel de stima pentru dusman si ura neimpacata pentru "deviationisti"...

De ambele parti e un razboi in primul rand de orgolii si abia apoi de pozitii. Avem atacuri justificate frugal de-o parte, urmate de reactii exagerate - "dai intr-unul, tipa toti" - de cealalta. Nu mai conteaza nici calitatea intelectuala a persoanelor, nici a scrisului lor: in oricine se loveste din toate puterile, la persoana si de preferinta sub centura. Perpetua confruntare ii obliga pe participanti la radicalizare si la escalada limbajului pamfletar. E ciudat pentru mine sa citesc pamflete "nimicitoare" scrise de filosofi care-ar trebui sa priveasca senin cele cateva contestari absolut firesti, de care nu scapa nimeni. De asemenea, e straniu sa vezi spirite ce cred in pluralismul cultural demonizand orientarea ideologica a celorlalti.

Dihonia "ideologica" dintre paltiniseni si postmoderni e cu atat mai trista cu cat, de fapt, miza ei e destul de mediocra. Nu suntem o cultura mare, care sa aiba la ora aceasta titani ai gandirii si spirite creatoare triumfale, intre care sa merite sa urmaresti o polemica. Nu avem nici, in ordinea unei conceptii mai adecvate vremii noastre, cine stie ce staruri culturale sau autori de best-sellers. Afara din ograda noastra suntem niste ilustri necunoscuti. Vorba lui Cioran, putini dintre noi, autorii din Romania de azi, putem spera sa fim in viitor mai mult decat un nume prizarit intr-o enciclopedie, citati intre un leton si un bulgar pe care nu-i cunoaste nimeni. De-aici aerul meschin, de rafuiala intre boiernasi locali, a polemicilor de la noi.

Ma-ntreb in final, dupa ce am vazut doar de o luna incoace atata ura si atata improscare cu noroi: cum o sa mai putem trai de-acum incolo unii cu altii? Fiindca vom mai avea, vrand-nevrand, doua-trei decenii comune, ne vom intalni des pe strada si la diverse manifestari. Cum ne vom mai da mana si cum ne vom mai privi in ochi de-acum incolo, noi, "intelectualii adevarati"?