Cum pregătim transformarea României

Prima transformare a României a fost revenirea ei în lumea occidentală (NATO, UE, economie de piaţă), adică saltul de pe partea greşită a istoriei pe partea cea corectă şi în fond normală.

Prima transformare a României a fost revenirea ei în lumea occidentală (NATO, UE, economie de piaţă), adică saltul de pe partea greşită a istoriei pe partea cea corectă şi în fond normală. Însă dezvoltarea modernă a ţării, transformarea care să asigure în realitate standardele de calitate a vieţii atît de mult aşteptate de români, este abia la începuturile sale. Multe proiecte de maximă importanţă nu s-au realizat încă, iar altele nici măcar nu au fost iniţiate la timp. Dezvoltarea unei producţii naţionale – industriale şi agricole – prin voinţă şi forţe proprii nu se află în nici un plan de acţiune concret, ce ar urma să fie desfăşurat în perioada imediat următoare. Pe cînd economia globală se afla în maximă expansiune (în ultimii zece ani), România s-a mulţumit cu ce a picat de afară în loc să apese la maximum acceleraţia dezvoltării interne.

Acum, economia lumii e în recesiune şi tulbureală, iar ţările cu economii încă neconsolidate – ca cea a României – au de suferit consecinţe care pot fi dramatice. Cum să ne imaginăm viitorul României în următorii cinci-zece ani? Un lucru e sigur. Nu avem voie să credem că modernizarea României va veni de la sine, fără să ne organizăm, fără politici calibrate la nivel naţional, fără să realizăm interesele sociale ale marii majorităţi a românilor.

Fără îndoială, trăim într-o lume puternic interrelaţionată, în care împărtăşim imagini şi simboluri ale comunicării globale, în care strategiile de piaţă şi serviciile publice seamănă între ele în întreaga lume. Este în acelaşi timp o lume puternic depersonalizată. Dar să nu ne înşelăm amarnic: interesele naţionale sînt în continuare susţinute şi promovate de guverne. Cu cît statele sînt mai puternice, cu atît se implică mai mult în susţinerea intereselor naţionale. Vor veni cei din străinătate să proiecteze marile reforme structurale de care avem noi nevoie? Evident nu! Ne trebuie (ca aerul!) cel puţin trei magistrale de autostradă şi o puzderie de noduri rutiere de legătură, aducţiuni de apă şi canalizări pentru cel puţin cîteva sute de oraşe şi comune (cu peste 2.000 de locuitori), zeci de staţii de epurare a apelor (în toate oraşele cu peste 10.000 de locuitori), dezvoltarea şi refacerea centrelor medicale şi şcolare, precum şi un mare efort de construcţie de spaţii şi centre sportive.

În acest spaţiu editorial am mai vorbit despre necesitatea urgentă a lansării unei politici naţionale de dezvoltare a agriculturii. Investitorii străini pot fi eventual atraşi în acest sector, însă prioritatea lor rămîne speculaţia funciară, iar nu producţia propriu-zis agricolă. Marele program de dezvoltare şi modernizare energetică este în continuare neclar şi nesigur, neadaptat la o idee de strategie cu ambiţii cel puţin regionale. Ce să mai vorbim despre un plan de reîmpădurire şi împădurire a celor două milioane de hectare de teren degradat şi de pădure rasă prin tăieri sălbatice? Vor veni cei de afară să le facă? Poate doar dacă le vom concesiona pe zeci de ani pădurile României, aşa cum am făcut-o cu petrolul şi gazele de sondă! Oricum, multe concesiuni (de telefonie şi de apă, spre exemplu) s-au făcut în România, dar rezultatul a fost prea adesea creşterea preţurilor, profit virat în străinătate şi promisiuni de investiţii neonorate şi nesancţionate. “Substanţa privată nu poate fi salvată cîtă vreme interesul public e în primejdie”, ne-o spunea atît de clar Nicolae Titulescu încă prin anii ’30.

Următorul Parlament ales şi următorul guvern vor trebui să se concentreze asupra unui mare obiectiv naţional: utilizarea eficientă şi cît mai deplină a fondurilor europene! Dacă situaţia economică globală nu ne ajută, avem totuşi şansa acestor fonduri structurale pentru dezvoltare.

Ar fi posibil să ratăm şansa istorică a transformării ţării într-un stat modern? DA, în cazul în care politica la noi va continua să fie un loc al afacerilor pe bani publici şi avere publică în talonul cîrdăşiilor dintre demnitari şi funcţionari corupţi şi afacerişti care fac averi din coruperea statului.

Sfidările de astăzi ale României sînt desigur altele decît în decembrie 1989, însă esenţa lor nu s-a schimbat: aceea a unei ţări care îşi ia soarta în propriile mîini, care lasă în urmă complexele şi frustrările şi priveşte spre viitor cu ochii deschişi şi mintea limpede, conştientă de ceea ce românii vor să fie, iar nu agăţată de un viitor pe care îl decid alţii.