Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De două decenii nu s-a auzit din partea reprezentanţilor mediului privat decât că statul se opune dezvoltării, căci este cel mai prost şi ineficient administrator şi că, de aceea, trebuie să se dea la o parte, lăsând totul în seama iniţiativei, întreprinderii şi gestiunii private, care au dezvoltarea în sânge şi care vor trece în sfârşit păcălita până acum Românie pe tărâmurile progresului şi ale civilizaţiei.
Cu concursul neprecupeţit al clasei politice, nu numai că statul s-a dat la o parte în favoarea sectorului privat, dar acesta din urmă s-a pus, în propriul interes de profit rapid şi lejer, pe devalizarea statului şi a banului public. Ba şi mai şi, clasa politică a şi dăruit (căci alt termen nu se poate găsi) ce era mai important din activele strategice ale ţării (resurse naturale, utilităţi, bănci) unei părţi din capitalul privat, respectiv cel străin. Culmea a fost că sectorul privat românesc a ţinut isonul acestei cedări, care îl scotea de fapt din joc. Şi a făcut acest lucru probabil în ideea că se va alege şi el cu ceva fărâmituri căzute de la gura capitalului străin. Probabil în aceeaşi idee că se va alege şi el cu niscaiva fărâmituri, sectorul privat românesc a susţinut ofensiva ruinătoare a capitalului străin de a crea consum aici pe datorie. Ofensivă care a adus profituri capitalului străin, dar mai nimic capitalului românesc, iar economiei o dezarticulare între consum şi producţie irecuperabilă! Şi când capitalul străin a oprit finanţarea, capitalul românesc s-a trezit fără bani, iar statul era deja coate-goale!
Venind însă nota de plată a consumului fără noimă pe datorie, toată suflarea capitalului privat s-a repezit pe stat să-i dea de-ale gurii: stimulente băneşti, facilităţi şi altele asemenea, denumite "măsuri anticriză". Statul însă nu mai exista sau, ceea ce era acelaşi lucru, nu mai era în putinţa de a face ceva, căci rămăsese fără pârghii, în urma cedării tuturor poziţiilor strategice din economie.
Răstălmăcirea politică a situaţiei a dus la teza, pe care s-au bătut multe tobe, a incompetenţei guvernului aflat în exerciţiu - Guvernul Boc. Fără a se recunoaşte deschis că răul venea mult mai de departe. Din 20 de ani de politici greşite şi de jefuire a statului român fără punere a ceva în loc!
Cu un ultim efort, sectorul privat a încercat să arunce totul în capul statului, deşi acesta era deja muribund. Capitalul străin şi-a rezolvat problemele imediate de finanţare pe seama statului pus să se împrumute de la FMI ca să-i aducă bani la dispoziţie. Sectorul privat românesc - rămas cu buza umflată - a obţinut măcar ca povara ajustării cerute de criză să fie aruncată integral în cârca populaţiei prin reduceri de salarii şi pensii.
Decizia Curţii Constituţionale, care a mărit absurditatea situaţiei, oprind tăierea pensiilor, dar neoprind şi tăierea sursei de finanţare a pensiilor (adică a salariilor), a realizat, poate dincolo de înţelegerea economică a judecătorilor constituţionali, o inversare a tendinţei de aruncare a întregului dezastru pe seama statului. Mărirea TVA, care a trebuit să înlocuiască nereducerea pensiilor, a declanşat un proces în care capitalul privat va trebui să scoată bani în mod net de la teşcherea, pentru prima dată după 20 de ani, căci, de nu, va da faliment o dată cu ţara la care n-a avut nici un gând timp de 20 de ani. În teorie, creşterea TVA este neutră pentru capitalul privat. În practică însă, impactul este puternic, căci, prin comprimarea consumului celor care suportă TVA, respectiv consumatorii finali, va afecta singurul motor pe care s-a bazat expansiunea capitalului privat (fie străin, fie autohton) în România. Desconsiderarea, dacă nu chiar batjocorirea producţiei, de către capitalul privat în România se răzbună acum şi va fi plătită cu închiderea perspectivelor aici pe ani şi ani, poate şi pentru un deceniu.
