Cum se face că-i spui „te iubesc” şi el te părăseşte?

O fată mi-a scris săptămâna aceasta că, un bărbat căruia i-a mărturisit dragostea ei, a ales s-o părăsească, fără nici o explicaţie. Încrederea în sine i-a fost afectată după această întâmplare curioasă şi, mai mult, neînţelegerea situaţiei o determină să se gândească în exces la acest bărbat. Cum se face că bărbatul a fugit când i-a fost mărturisit un sentiment frumos? Se poate ca o persoană care-ţi mărturiseşte dragostea şi apoi este părăsită să capete o frică de a spune „te iubesc”, „îmi placi” altui om şi asta pentru ca nu cumva şi acesta s-o părăsească? Poate deveni traumatizant un asemenea comportament şi de ce?

Ei, bine, frica de iubire este, poate, cea mai mare dintre toate fricile oamenilor, chiar dacă la suprafaţă toţi oamenii îşi doresc iubirea. Nu-i vorba aici despre cuvântul „iubire”, cât despre iubirea trăită; pe aceasta o evităm inconştient şi o facem mai ales atunci când experienţele noastre de dragoste din trecut au fost pline de suferinţă. Emoţiile de suferinţă înregistrate în experienţele trecute se autodeclanşează şi sesizează că avem de-a face cu o persoană pe care o iubim atunci când în faţa noastră se află, de fapt, o persoană care ne va duce către „suferinţa în dragoste”. Dacă cineva ne spune „te iubesc”, ne putem simţi în pericol, dacă iubirea din trecut a fost traumatizantă. Se poate, însă, ca iubirea declarată să fie sinceră, dar - pentru că emoţiile noastre ştiu că nu vom avea o experienţă de suferinţă - să evităm relaţia cu acela care ne iubeşte cu adevărat.

Pentru ca noi să recunoaştem emoţional iubirea, trebuie s-o fi trăit ca iubire şi nu ca suferinţă. Confuzia emoţională dintre iubire şi suferinţă este cauza atracţiei şi a respingerii dintre oameni. Spiritul ascuns în interiorul nostru atrage către noi acele persoane care ne ajută să ne vindecăm percepţiile despre iubire şi să ne vindecăm sufletele rănite în relaţiile din trecut. Fie că ni se răspunde cu iubire la o declaraţie de iubire, fie că celălalt fuge, cu sau fără explicaţii, scopul experienţei este „vindecarea sufletului şi a percepţiilor noastre despre iubire”. Faptul că rămânem cu mintea şi cu inima într-o experienţă debusolantă, dureroasă este tocmai dovada vie a existenţei unei traume, posibil dobândită în trecut. La rândul său, acela ce a fugit din faţa unei declaraţii de iubire, are nevoie de propriile sale vindecări. Poate că iubirea înseamnă pentru altul un angajament şi bărbaţii au o asemenea suferinţă. Frica de iubire este pentru mulţi o fugă de responsabilitate şi o fugă de angajamente, nu atât o fugă de cel care-i declară dragostea.

Fuga de iubire este extrem de răspândită în viaţa de zi cu zi. Oamenii sunt mai degrabă obişnuiţi cu lipsa iubirii, cu absenţa comunicării şi a comuniunii, cu îndepărtarea, frica, furia, singurătatea, nefericirea, respingerea şi tot cortegiul de negativităţi inerente vieţii decât cu iubirea. Propuneţi-vă să zâmbiţi şi să vorbiţi plăcut, să spuneţi cuvinte frumoase oamenilor din jur într-o singură zi. Veţi observa un fenomen interesant; oamenii îşi întorc privirea, aproape se simt jenaţi în faţa cuvintelor plăcute şi au, în general, un comportament de evitare a manifestărilor iubitoare.

Se întâmplă să fie suspicioşi în legătură cu interesul pe care-l aveţi faţă de ei şi să presupună câte-n lună şi-n stele. Este anormal faptul că oamenii suspectează „iubirea” şi-i întorc spatele cu uşurinţă, o găsesc anormală, iar unii chiar o cred bună pentru naivi şi oameni iraţionali. Ascultaţi bine: aceasta-i problema altora, a celor pe care nu-i interesează iubirea, ci suferinţa şi anormalitatea. Iubirea este normală. Continuaţi să iubiţi, chiar dacă vă refuză, vă resping şi vă agresează o sută de bărbaţi şi de femei. Fuga şi respingerea este problema lor, treaba noastră este să iubim, dacă iubirea are un sens pentru noi. Cei ce resping iubirea nu au ceva personal cu noi. Nu este deficienţa noastră în lipsa lor de iubire sau în fuga lor. Se poate spune că, atunci când ne părăseşte un om care nu ne iubeşte, Dumnezeu ne apără şi ne iubeşte. De aceea nu avem motiv să suferim, cât să celebrăm fuga altuia, căci absenţa lui îi face loc iubirii pe care o dorim cu adevărat.