Cum se mişcă banii

Din ’90, treptat, au început şi românii să înţeleagă cât de riscantă este ignorarea legităţilor economice. Aşa că banii au fost repede puşi în mişcare, dintr-un cont în altul, dintr-o bancă în alta. Din bani erau făcuţi… alţi bani. Cât timp inflaţia exploda şi dobânzile urcau, câştigurile din banii depozitaţi în bănci erau atractive. Cu inflaţie mică şi dobânzi joase, depozitele bancare nu mai par însă o afacere bună. Mai cu seamă că nu lipsesc formatori de opinie care se grăbesc să facă socoteli şi să-i convingă pe deponenţi că ies în pierdere. De aici întrebarea: dacă în vremea din urmă, deşi scad dobânzile pasive, cele de la depozite, depunerile în bănci în loc să descrească cresc, care ar putea fi explicaţia? Probabil că una singură: deponenţii au învăţat să socotească singuri şi văd că aceste dobânzi sunt totuşi real-pozitive, deasupra inflaţiei deci, şi prin urmare ei nu pierd.

Dar pentru ca oamenii să înţeleagă în profunzime valoarea banilor, sensul mişcării lor, legăturile între cursul leului şi dobânzi, între inflaţie şi dobânzi, e nevoie de mai mult. Şi n-au o şansă mai bună decât învăţătura. Judecata ar putea să pară şocantă. Dar nu este. În America, unde funcţionează tot felul de birouri de consultanţă, desigur private, unde oamenii primesc sfaturi cum să-şi înmulţească banii, există şi o preocupare susţinută pentru educarea economică a populaţiei. La noi însă o astfel de preocupare este excepţională, se desfăşoară prin grija doar a câtorva instituţii, iar populaţia încă nu are o imagine corectă a mişcării banilor. E deci nevoie ca oamenii să înveţe ce se întâmplă în general cu banii pe întreaga planetă, ce s-a întâmplat cu banii în alte timpuri, cum slăbesc şi cum se întăresc. Şi să înţeleagă de ce, la noi acasă, puterea de cumpărare se menţine la nivelul de jos al Uniunii Europene.

De prezicători asemeni celor care, prin 2005-2006, deplângeau „calvarul leului greu” nu ducem lipsă. Grav este însă că un mesaj ca acela, în care se repeta cu insistenţă faptul că denominarea monedei naţionale va avea implicaţii negative pe mai multe planuri – nivelul de viaţă al populaţiei, mişcarea preţurilor, cuplarea economiei monetare cu economia reală – era crezut. Iată însă că timpul, judecătorul suprem, a scos în evidenţă minciuna „calvarului leului greu”. Şi tot timpul a dovedit cât de mult s-au înşelat cei care susţineau – şi nu se sfiau să declare public – că normal ar fi fost „să sărim” direct la euro, fără să ne mai chinuim şi să angajăm cheltuieli mari cu leul greu. Confuzia pleca de la stabilirea datei de integrare în Uniunea Europeană: 1 ianuarie 2007. Dacă în această direcţie lucrurile au mers ceas, potrivit calendarului convenit, şi am aderat la timp la Uniunea Europeană, nici acum nu am intrat în Zona Euro.

Trecerea la euro e o altă cursă, care nu va putea fi câştigată fără o populaţie cu o minimă cultură economică. Şi fără o economie pregătită să facă bani şi să-i pună în mişcare într-un climat de eficienţă şi de competitivitate.