Cum se poate cădea cu viteza luminii în genunchi

Am avut odată ocazia să zbor cu un elicopter pe deasupra satului meu. Ce mari mi se păreau casele când eram copil, şi cât de mici se vedeau de sus! Cât despre oameni, chiar şi cei de care mă temeam cândva, se făcuseră atât de mărunţei încât îi puteai trânti la pământ doar atingându-i cu degetul. De la înălţimea la care zboară avioanele, casele aproape că nu se mai văd. Oamenii, nici atât. Vorbesc de cei mari, nu de oameni mici din satul în care m-am născut, ci de cei pe care-i vedem toată ziua la televizor. Ştii doar că există unul Băsescu şi unul Ponta, pe undeva, pe dedesupt, dar până şi ei, priviţi dinspre cer, devin atât de mici încât este cu neputinţă să-i mai vezi. Dacă ai urca şi mai sus, te-ar lua cu frig văzând cât de mică ţi se face ţara, pe urmă, presupunând că nu ţi-a pierit cheful de urcat, continentul, iar mai încolo, dincolo de  ce înseamnă slăvile cerului, lumea cea mare din care provii! Este cât o batistă de mică, taman bună să-ţi ştergi de lacrimi ochii cu care îi priveşti micimea!

Culmea e că lucrurile nu se opresc aici. Povestea descreşterii importanţei noastre merge mai departe, dusă de o jucărie de zburat botezată Voyager 1, ce a scăpat din mâna oamenilor către Cosmos în sus, acum 36 de ani. Şi de atunci nici că s-a mai oprit. A tot gonit spre depărtările negre ale Universului, îndulcind cu trecerea ei singurătatea rece a planetelor întâlnite în drum. Poate că au stat şi de vorbă, fără să ştim însă ce şi-au spus. Ştim doar că şi-au făcut câteva poze împreună, pentru albumul de peste câteva mii de ani al strănepoţilor. Şi-a mai făcut ceva gâjgania asta călătoare, a pândit de după nişte stele Pământul, adică taman casa sa natală şi a celor ce i-au dat brânci spre tării, pentru a-l prinde pe picior greşit. Şi l-a prins, trăgând-l cu neruşinare în poză. Prinsul de care ziceam constă în faptul c-a ieşit, în poză vreau să spun, o luminiţă cât gămălia de chibrit. Asta a fost tot ce s-a văzut, pentru că asta suntem în realitate, dar nu priviţi de aici, ci de la marginea sistemului nostru solar, care tot un punctuleţ luminos este şi el privit de la marginea Căii Lactee, o lumină, tot aşa, mititică, văzută dinspre zarea galaxiei următoare.

Cum adică doar un punct  luminos?! De Pământ zic, celelalte n-au decât, nu contează. Păi şi America, Rusia, Marea Britanie, China?! Cum rămâne cu puterea lui Obama? Dar cu cea a lui Putin? Doamne, ce scârbă de sondă voiajoare! Auzi de ce a fost capabilă!

   Cu toate că mi se pare imposibil, ar trebui să încercăm totuşi s-o oprim. La nesăbuinţa de care dă dovadă, asta e în stare să ne arate că suntem şi mai mici decât atât, pozându-ne din locul în care îl va întâlni pe Dumnezeu. Rugându-L  poate chiar pe El să ne pozeze! Nu simţiţi cum începe să vă ia cu frig? Nu vă vine să cădeţi, c-o viteză mai mare decât cea a luminii, în genunchi?