Curvele care au pus coarne poporului român

Jurnalul unui dezertor
Caravana de coviltire care curge spre DNA pare unora amuzantă, amintind circul. Nu, nu e circ. Asistăm la cea mai mare densitate de arestări barosane pe unitatea de măsurat timpul. Între atâtea arestări cuvenite se nimereşte şi vreuna aiurea? Procurorii, români şi ei, de-ai noştri adică, având simpatii şi antipatii, şefii lor, mai ales ei, care au la rându-le simpatii sau duşmănii, că, de, tot oameni sunt, munciţi când de iubire când de ură, fac doar ce trebuie? În dimineaţa asta un doctor, care mi-e amic, mă întreabă dacă unul, ştiind că nevastă-sa e curvă şi-l trage în piept de 25 de ani, de când s-au luat, o lasă să-şi facă de cap atâta vreme şi divorţează abia acum? Care-i explicaţia arestării unora pentru curvii de şpagă vechi, atât de vechi încât par arheologice?

Explicaţia ar fi că până acum nu se dăduse dezlegare la peştii mari. Era post, iar zilele de dulce erau stabilite pe toane, de sus. Acum e dezlegare totală, sau aproape totală fiindcă unul, staroste al unor arestaţi şi mai ales al unor arestate, capul capilor, e bine merci şi vorbeşte de parcă ar fi stăpânul universului. Degajat ca o zambilă, sigur pe el ca o gorilă trufaşă, dendi de mahala dâmboviţeană, iese ca şarpele-n potecă în micul ecran de unde sugerează, îmbărbătează şi, culmea obrăzniciei, dă ordine. Aştept umflarea celui mai umflat dintre umflaţii acestei ţări sărace care a bătut recordul în materie de dimensiune pe verticală a teancurilor de bani. Nicăieri, în lume, nu s-a vorbit de peşcheşurile pe care le atinge azi România. S-a dus perioada idilică în care un amploaiat de la Cluj grăia îngâmfat că el nu se dă jos din pat pentru o şpagă amărâtă de 50.000 de euro. El lăsa să se întrevadă că pentru una de 100.000 de euro s-ar mai da jos din aşternut. Acum vorbim doar de milioane de euro. Suntem o ţară cu moneda naţională leu dar nicăieri euro n-a acaparat ca la noi, total, şpaga. Milioane şi milioane şi milioane de euro măsoară pe lat şi pe înalt mita. Un soţ care şi-a purtat, la vedere, coarnele, mândrindu-se cu statutul de amantă al nevestei personale, se juca, aşa cum se joacă ţâncii cu puţa în ţărână, cu zeci şi – nu-i glumă – sute de milioane de euro. De unde şi prin cine primea el ordine cum să le împartă? Avea şi el un trezorier şef? Avea, că altfel în loc să dea unui ministru patru milioane de euro şi altuia 8 milioane de euro, el păstrând, dintr-o singură tranzanţie, 16 milioane de euro, încurca lucrurile şi se trezea dând, să zicem, portarului de la Cotroceni în loc de zece lei, zece milioane de euro. Eu aici aş vrea să văd urcând ancheta destoinicilor noştri procurori. Că doar nu s-or fi speriat ei sau şefii lor de ameninţătoarele dosare cu care cică ar fi plecat în camion unul din Deal, obsesia alcătuirii acestor uriaşe bibliorafturi fiind unica lui activitate în zece ani.

Suntem, e ceea ce văd eu în aceste zile, cea mai săracă ţară din lume care şi-a îngăduit luxul celor mai scumpi politicieni din galaxie. Căpiţe şi munţi de euro au curs din geantă în geantă şi din cont în cont, în timp ce jumătate din şcolile săteşti au closetul în curte, iar satele n-au apă curentă. Inutil să spun că acel arhaic closet oltenesc, compus din două beţe, unul de care te ţii şi altul cu care te aperi de câini, n-a fost abolit. Ţara căruţelor trase de măgăruşi costelivi pe la Dunăre, încurcând circulaţia limuzinelor celor mai scumpe pe care le vezi rar şi-n Texasul petroliştilor americani, e cea care ocupă de departe locul fruntaş în materie de peşcheş. Cine dă aceşti bani? Poporul, fireşte. De ce ne-am lăsat jefuiţi atâta amar de vreme şi n-am divorţat la timp de curvele, masculine şi feminine care ne puneau coarne? De proşti!