x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cutremurul va scoate Japonia din criză (1)

0
Autor: Adrian Vasilescu 13 Mar 2011 - 19:30
De la zece mii de kilometri, tragedia pe care o trăiesc acum japonezii ni se pare apocaliptică. Românii o co­men­tea­ză în înveliş emoţional apocaliptic. În contrast, o româncă… din Ja­po­nia, contaminată probabil de edu­ca­ţia japonezilor şi de comportamentul lor în împrejurări extreme, relata pentru media de la noi, cu calm şi cu o gravitate sobră, ce vedea ea şi ce tră­­ia acolo. Cutremurul e devastator, spunea, dar aici nu-i panică. Or­ga­­ni­zarea este exemplară. Avem cu toţii încredere în autorităţi. Nimeni nu dramatizează nimic. Aşa că vă rog şi pe dumneavoastră să nu mai dra­ma­tizaţi.

Paralela dintre lumi atât de di­fe­ri­te  mă împinge să-l parafrazez pe un biograf al lui Aristotel, care scria: "Ce-am înţeles este foarte interesant. Ce n-am înţeles ar putea fi şi mai in­te­re­sant". În 1994, după o călătorie de câteva săptămâni în Japonia, gândeam într-adevăr că tot ce-am putut să înţeleg, din ce văzusem şi simţisem într-un timp relativ scurt, constituia un fond documentar extrem de in­te­resant. Dar probabil că adevăruri şi mai interesante erau ascunse dincolo de semnele de întrebare, îngroşate în carnetele mele de însemnări fără să reuşesc să le înţeleg. Bunăoară, nu re­uşisem să înţeleg, atunci, de ce criza ja­poneză, ce dura de patru ani şi care se adâncea, nu alarma Japonia. Şi  nici de ce, un an mai târziu,  violentul cutremur de la Kobe nu i-a schimbat reacţia faţă de criză. Nedumerirea mea a fost şi mai mare. Nu înţelegeam cum, nici măcar atunci când nu doar in­frastructura, ci şi conştiinţele le fu­se­seră zguduite, japonezii nu ieşeau la bătaie cu criza care se agrava. Ce aş­tep­tau? Am început să înţeleg după ani buni, timp în care am citit ne­nu­mă­ra­te analize despre criza japoneză şi abia apoi, dintr-o perspectivă nouă, mi-am recitit însemnările  de la întâl­ni­rile pe care le avusesem în Japonia  cu scriitori, cu analişti financiari, cu pro­fe­sori, cu experţi guvernamentali, cu oameni de afaceri sau cu oameni de rând.

Detaliez. Japonezii au cultul dis­cre­ţiei. Ei nu vorbesc despre succesele lor; mai degrabă sunt gata să scoată în evidenţă ce n-au reuşit să facă. Aşa că prin anii ’60, când ziarul Asahi Shimbun, o forţă a presei mondiale, cu un tiraj de 12 milioane de exemplare, în mai multe ediţii zilnice, a or­ga­nizat o sărbătoare aniversară, a con­centrat-o într-un singur eveniment major: o dezbatere de câteva zile. La care au participat numai patru per­sonalităţi: patru mari economişti ai lumii din acea vreme, invitaţi să ana­lizeze ce credeau ei că nu merge bine în economia japoneză. Totul a fost înregistrat, şi ziarul a aruncat apoi în faţa opiniei publice japoneze, pe pagini întregi, această oglindă. Cu în­demnul limpede: priviţi şi vedeţi unde greşim şi ce greşim.

Atunci a şi început de altfel ascen­si­unea Japoniei.  După 30 de ani, la fi­nele anului 1994, mai multe agenţii in­ternaţionale de presă  anunţau ur­ca­rea Japoniei pe locul 1 în topul mondial al puterii de cumpărare. Întâmplarea a făcut să fiu, tocmai atunci, într-o vizită de documentare la Asahi Shimbun. În ciuda noii cla­si­ficări anunţate de presa lumii, ziarul japonez, ce pregătea almanahul Ja­po­nia – 1995, comunica tot vechea cla­sificare: Elveţia, locul 1, pe locul 2 — Luxemburg, în timp ce Japonia era tre­cută abia pe locul 3 — înaintea Germaniei şi a Statelor Unite ale Ame­ricii. Japonezii nu s-au grăbit să se fă­leas­că. Redacţia ziarului a dat explicaţii: "Mai întâi să confirmăm!".
...Apoi, a urmat cutremurul. Unda de şoc  a lovit o zonă restrânsă, Kobe, dar s-a răsfrânt în toată ţara. Dez­lăn­ţu­i­rea naturii a accentuat realitatea că Ja­ponia, cu mari aglomerări umane pro­ducătoare de bogăţie, era în criză încă din 1990. Cercul răului s-a lărgit apoi, an după an, cuprinzând pieţele fi­nanciare; cuprinzând investiţiile in­terne, grav ameninţate, în condiţiile în care multe capitaluri au început să fugă din ţară, speriate de yenul "tare" mai mult decât de yenul "slab"; cuprinzând în sfârşit forţa de muncă ameninţată de şomaj. Semnalul agra­vă­rii crizei a fost căderea în lanţ a unor mari bănci. Ei bine, ce credeţi că gândeau japonezii, în acele con­di­ţii, despre viitorul ţării? Gândeau în stil ja­ponez. Ei spuneau că este uşor să urci când toate forţele — cele din na­tu­ră, cele din oameni şi cele de pe pie­­ţe­le financiare — îţi sunt favorabile. Dacă vrei să arăţi ceva lumii, atunci arată cum se poate urca atunci când totul în jur îţi este ostil. Şi au vă­zut, încă de atunci, soluţia ieşirii din criză în schimbarea ţării. Mulţi se întreabă şi acum, pe întreaga plane­tă, de ce criza japoneză durează de do­­uă decenii. Răspunsul cred că e le­gat de soluţia japoneză de ieşire din cri­ză: schimbarea ţării. Şi o ţară ca Ja­­po­nia nu poate fi schimbată cât ai bate din palme.

Cred că nu greşesc afirmând că eli­ta japoneză îşi dorise criza. La Tokio, mulţi intelectuali, dintre cei pe care am avut ocazia să-i întâlnesc atunci, în 1994, gândeau că împreju­ră­rile prin care trecea ţara, încercată deja de patru ani de criză, se ase­mă­nau cu un popas după un urcuş în for­ţă pe un munte înalt. Se opriseră, aşa­­dar, să-şi tragă sufletul. În viteza cu care urcaseră 30 de ani, poate într-o oarecare măsură îmbătaţi şi de suc­ces, nu observaseră şi prea multă ener­­gie negativă acumulată. Criza de­­­ve­nise şansa ieşirii de sub presiune.

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de