Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă aş fi Dinu Patriciu, m-aş întreba într-o dimineaţă, în timp ce mi-aş sorbi cafeaua, dacă greutatea mea în bani este egală cu greutatea libertăţii de care mă bucur. Ştiţi ce se spune, cu cât ai mai mulţi bani, ai mai multă libertate. Eu, Dinu Patriciu, cred în această axiomă, chiar dacă ea poate fi câteodată mincinoasă. În ce mă priveşte, a fost cu vârf şi îndesat în noaptea aceea pe care am petrecut-o în Calea Rahovei. Atunci, o dată cu balanţa justiţiei, s-a stricat şi balanţa care măsoară raportul dintre bani şi libertate. Banii şi-au pierdut brusc greutatea, astfel că talgerul libertăţii s-a dus cu cea mai mare viteză în jos, dându-mi ocazia să constat că iuţeala cu care libertatea omului o ia aproape din senin la vale lasă cu mult în urmă viteza luminii. Mai cu seamă atunci când este vorba despre un om cu notorietatea mea. Ca să răspund totuşi la întrebarea de mai sus, trebuie ca mai întâi să-mi aprind un trabuc şi să încep să număr în gând de la unu până la un miliard şi jumătate. Socotind că aş izbuti să parcurg o sută de cifre într-un minut, aş ajunge la suma cu care m-au trecut în catalogul lor cei de la Forbes cam în zece mii de zile, ceea ce înseamnă o treime din viaţa unui om ce apucă să trăiască 80 de ani. Chiar dacă scriu de ceva vreme în ziarul pe care îl patronez, nu sunt totuşi atât de dus cu sorcova încât să-mi irosesc viaţa ce-o mai am de trăit numărându-mi banii din cont. Par mulţi, dar, în aritmetica existenţei cotidiene, nu înseamnă cine ştie ce. Întrucât mă reconfortează cafeaua şi-mi place de mor gustul trabucului, încerc să mă distrez un pic traducând suma cu pricina în câteva lucruri mărunte. La valoarea de 100.000 de euro apartamentul de două camere (într-o zonă bună a Bucureştiului), ies fix 15.000 de apartamente, un oraş cam cât Urziceniul adică (rog să nu fiu înţeles greşit, n-am nici o intenţie să investesc în fotbal, în viitorul apropiat). Locul apartamentelor poate fi luat de 5.000 de vile la cheie. În locul vilelor pot gara 150.000 de Loganuri sau 50.000 de gipuri de firmă. Venind mai încoace, către social, şi luând ca bază de calcul 1.000 de euro pentru o înmormântare fără pretenţii, puterea mea financiară echivalează cu un milion şi jumătate de înmormântări. Dar parcă vorbeam despre distracţie, aşa că mai adaug un zero şi ies la socoteală 150.000 de nunţi. Poate că mai potrivit ar fi să iau ca unitate de măsură salariul minim pe economie. Din acest punct de vedere, averea mea cuprinde 10 milioane de astfel de salarii, adică 10 milioane de mici sărăcii care ce dau prin însumare?, imaginea unei sărăcii mai mari. În concluzie, pot spune despre mine că sunt însuşi poporul. Un popor interimar, ce-i drept. Nu este exclus ca aşa să fi judecat şi cel sau cei care m-au trimis pentru 24 de ore la închisoare. Dar judecata lor a fost profund greşită. Dispun, cum s-a văzut şi cum bine se ştie, de suficiente resurse ca să-mi pot permite libertatea de a-l sau a-i călca de 150.000 de ori cu Loganul sau de 50.000 de ori cu gipul. Sau de a le suporta de un milion şi jumătate de ori cheltuielile de înmormântare, în caz că ar muri de moarte bună, nemaifiind nevoie să-i calc eu.
Sincer vorbind, nu le doresc nici una, nici alta. Nu mi-ar folosi la nimic moartea lor, aşa cum nu-mi folosesc toţi banii pe care îi am pentru a-mi şterge din minte noaptea aceea din trecut. Mi-aş aprinde, dacă aş fi Dinu Patriciu, al doilea trabuc şi, continuând să nu mă grăbesc la serviciu, de ce m-aş grăbi?, n-au decât să-mi taie din salariu, aş gândi mai departe aşa: E bine, e grozav de bine, sunt unul dintre cei mai puternici români. Ridic un deget şi...
Şi Dinu Patriciu fiind, mi s-ar năzări dintr-odată să mă uit la toamna care se iveşte pe fereastră, la frunzele ce cad molcom din copaci, la cuiburile ce au rămas goale pe ramuri. Apoi, cu bruma de sminteală specifică celor care scriu prin ziare, m-aş gândi cât ar costa să nu mai fie toamnă, să fie primăvară sau măcar vară mereu. Tot uitându-mă la copaci, mi-aş zări propriul chip în geam ca într-o oglindă şi m-aş mira de părul alb de pe capul meu şi m-aş mai mira de ridurile adânci de pe frunte. După care, gonind cu dosul palmei şi chipul din geam, şi fumul trabucului, m-aş umple de revoltă strigând: adică şi eu îmbătrânesc? Viaţa mea seamănă cu viaţa oricărui muritor de rând? Ptiu, drace! Ba nu! Doamne, chiar nu poţi face un preţ ca să...? Într-un final m-aş pune pe râs. Dezmeticit şi niţel înfricoşat. Apoi, îndreptându-mă spre maşina ce m-aşteaptă în stradă, aş găsi iute răspuns la întrebarea cu care mi-am început ziua.
Dacă ar fi să aleg, mi-ar plăcea să fiu nu Dinu Patriciu, ci o frunză. De dragul de a simţi, fie şi cu preţul dureros al căderii, cum este să te bucuri cu adevărat de libertate.
Citește pe Antena3.ro
