Suntem în Postul Paştelui şi, în perioadele de post, tot ce ni se întâmplă are nevoie să fie privit cu ochii celei mai ascuţite stări de atenţie de care suntem capabili. Postul înseamnă “purificare” şi nu doar purificare fizică, ci – mai ales – o purificare mentală şi emoţională; adică sufletul şi mintea omului sunt încercate. Evenimentele din vremea postului pot fi “încercări”, cum le spune biserica sau un fel de teste de credinţă. Forţele răului îşi pot ascuţi săbiile, aşa încât să ne provoace la trăiri surprinzătoare, precum ura, răzbunarea, invidia, gelozia, respingerea, resentimentele şi răutatea, în toate formele ei.
Faptul că vrem să ucidem câinii vagabonzi şi ne-a cuprins iarăşi dorinţa de a ucide exact în Postul Paştelui ar putea fi “piatră de încercare” pentru sufletul colectiv. Dincolo de motivaţiile legate de câştig sau de cele justificate de suferinţa şi patimile celor care au avut probleme cu aceşti câini, întrebarea decisivă pentru oricare dintre noi ar fi; “De ce vreau să fie omorâţi câinii? Ce parte a minţii şi a sufletului meu îmi justifică dorinţa de a ucide chiar şi un câine, de vreme ce una dintre poruncile biblice spune “să nu ucizi”? Ce emoţii sunt acestea care mă îndeamnă să urăsc câinii, să urăsc viaţa unor fiinţe ? Sunt divine aceste emoţii? Este de la Dumnezeu dorinţa de a ucide sau de la forţe de altă natură, care n-au legătură cu stările de conştiinţă evoluate, cu atât mai puţin cu iubirea şi compasiunea pentru alte fiinţe sensibile? Poate din comoditate, poate pentru că am suferit din pricina unui câine sau pentru că vreau să câştig bani din asta merită să întreţin ura şi dorinţa mea de a ucide?
Iată doar câteva întrebări care ne pot ajuta să ne investigăm conştiinţa şi să ne vindecăm resentimentele, mânia, ura sau orice alt tip de suferinţă pe care ne-au provocat-o experienţele nefericite pe care le-am avut cu animalele. Cred că acesta-i marele sens al perpetuării “poveştii câinilor vagabonzi” şi că, atunci când ne vom vindeca ura îndreptată către animale, vom găsi şi soluţii normale pentru a rezolva problema lor. Vom găsi soluţii specifice unei conştiinţe înalte, care ştie că distrugerea vieţii, fie şi a animalelor, a căror viaţă emoţională este, deja, dovedită ştiinţific, înseamnă tot “ucidere”.
Să privim în lăuntrul nostru, către gândurile şi sentimentele pe care le trăim în relaţia cu problema câinilor vagabonzi şi, dacă urâm viaţa patrupedelor, să ne corectăm propria ură. Căci, aşa cum a spus Isus, din inima bună nu pot ieşi gânduri rele, cum nici iubirea noastră nu-i valabilă dacă-i iubim doar pe cei care ne iubesc şi ne fac bine. Provocarea omului este ca el să-şi poată menţine emoţia pozitivă şi atunci când i se întâmplă lucruri nedorite. Provocarea omului, mai ales pe vreme de post, este curăţarea răului interior în relaţia cu evenimente care-i pot testa credinţa şi puterea sufletească. Pe drumul nostru către iubire nu-s aşezate doar ramuri de pomi înfloriţi, cât mărăcini, hârtoape şi suferinţi, ce ne sunt date pentru ca noi să păşim hotărât spre Dumnezeu. Evenimentele vieţii sunt cu adevărat mai deştepte decât noi, cum spunea un cercetător al fenomenelor spirituale, iar noi le vom înţelege inteligenţa când vom şti că orice suferinţă depăşită cu înţelegere şi iertare ne apropie de noi înşine şi de Dumnezeu. Dar, dacă noi nu putem ierta un câine care ne-a muşcat sau ne-a făcut rău, cum vom putea ierta un om şi încă unul care ne-a făcut rău cu bună ştiinţă? Ce le vom dori unor oameni care ne fac rău, dacă le dorim moartea unor câini? Iată de ce câinii aceştia ne-au fost daţi, probabil, ca orice ne-a fost dat în viaţă, cu un scop divin; acela de a ne vindeca minţile, percepţiile, inimile de dorinţa de răzbunare, ură, distrugere şi ucidere. Dacă putem privi către animale cu un ochi deschis spre Dumnezeu, dacă putem ierta un câine, dacă putem găsi firimituri de pâine pentru el, este probabil că va dispărea din noi dorinţa de a ucide câinii şi nu vom mai călca în picioare porunca “să nu ucizi”. Dacă putem ierta un câine, putem ierta şi un om; asta-i ideea. Iar dacă putem ierta câinele, vom simţi că-n piept ne bate o inimă mai bună şi-n mintea noastră gândeşte un om, nu un câine.