Dacă-ţi imaginezi că eşti fericit!

Un grup de cercetători a monitorizat cu diferite aparate persoane care-şi imaginau că aleargă la un cros. Interesant lucru este acela că muşchii reali ai corpurilor celor care alergau în imaginaţie reacţionau ca şi cum ei ar fi alergat cu adevărat. Creierul îi transmitea corpului fizic toate impulsurile pe care le transmite şi în timpul unei reale alergări. Se înţelege că "imaginaţia" nu-i deloc inofensivă, căci – dacă ceea ce ne imaginăm este perceput de creierul nostru ca fiind real - avem nevoie să înţelegem implicaţiile unor "nevinovate" imaginaţii umane în alte situaţii. Corpul se poate revigora sau intoxica în imaginaţie. Putem fi fericiţi sau suferinzi doar pentru că ne imaginăm lucruri care nu s-au întâmplat niciodată, dar de care ne temem. Putem stimula în noi producţia de endorfine, de adrenalină sau de catecolamine prin actul simplu al imaginaţiei. Fiecare dintre aceste substanţe ne accentuează starea de fericire, de suferinţă sau dorinţa de a acţiona.

Ce facem în imaginaţia noastră când suntem îndrăgostiţi de cineva, dar ne simţim respinşi? Ce facem în imaginaţie când suferim din dragoste? Ce facem în imaginaţie când dorinţele, nevoile emoţionale, aşteptările şi visurile ne sunt înşelate sau neîmplinite? Ce consecinţe pot avea măruntele şi aparent inofensivele imaginaţii asupra corpului fizic? Este de la sine înţeles că ne facem rău, dar nu pentru că am vrea asta, cât pentru că nu ştim ce facem. Dar, oare, putem fructifica în vreun fel imaginaţia, putem fi atenţi la visurile noastre lăuntrice, în aşa fel încât să devenim mai încrezători în noi înşine, mai deschişi către dragoste şi către oameni, mai fericiţi şi mai virtuoşi?

Se pare că putem face toate acestea din clipa în care înţelegem că imaginaţia este un proces pe care creierul îl ia drept... realitate. Că realitatea din imaginaţie are consecinţe în corpurile noastre, dar şi în crearea stărilor emoţionale. Când ne gândim la o fiinţă iubită sau ne gândim la o fiinţă pe care am vrea s-o iubim, dar absentă, încă, din realitatea fizică, consecinţa imediată a gândirii noastre, fie ea pozitivă sau negativă, se resimte în propria fiziologie şi stare emoţională. Iubim pe măsură ce ne gândim că iubim. Iubim cu atât mai mult cu cât ne imaginăm că iubim. Suntem respinşi, apoi, cu atât mai mult cu cât ne imaginăm respinşi şi suferim cu atât mai mult cu cât ne imaginăm că avem motive de suferinţă. În lumea noastră interioară are loc drama sau filmul fericit şi toate acestea devin tot mai prezente şi mai puternice, deopotrivă în corp, în minte, în suflet, ca şi în evenimentele vieţii. Printr-o imaginaţie responsabilă putem readuce în noi starea de iubire şi de bucurie a vieţii. Totul este să înţelegem că linia care desparte imaginaţia de realitate nu-i atât de groasă pe cât am crezut. Dimpotrivă, înlăuntrul nostru... ea dispare, ceea ce ne face responsabili de fericirea noastră, căci simplul fapt de a ne imagina fericiţi ne face chiar fericiţi!