x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De ce am plâns de Florii

4
Autor: Ştefan Mitroi 15 Apr 2014 - 15:41
E sâmbătă și este ziua Floriilor. Nu, n-am greșit. Și n-a greșit nici calendarul creștin, care e nevoit să țină cont de faptul că-n lumea musulmană duminicile cad întotdeauna sâmbăta. Cel puțin așa se întâmplă aici, în Kuweit, unde mă aflu și unde există o mare catedrală catolică înăuntrul căreia ortodoxul nepracticant care sunt a rostit, fără să-și închipuie c-o să facă asta vreodată, Tatăl Nostru în limba arabă. Dar aceasta n-a fost singura minune care mi s-a întâmplat sâmbătă. Mărturisesc de la bun început că mă așteptam să găsesc în locul spre care pornisem o biserică măruntă și doar câțiva oameni veniți la slujba de Florii. Când colo, mi-a rasărit în fața ochilor o mare de oameni, poate două-trei mii, umplând până la refuz nu doar biserica imensă, ci și spațiul din jurul ei. Aproape toți au brațele încărcate de flori și de copii, adică tot de flori, dar care le seamănă. Cam câți adulți, tot atâția copii, iar un astfel de spectacol al vieții întâmpinând, cu toate vârstele sale, primăvara, mi se pare, fără strop de îndoială, o minune.

Afară sunt 35 de grade Celsius, iar înăuntru, la umbra roditoare a bolților, văd contopindu-se într-una singură o grădină de flori, una de oameni și alta de cântece. O grădină în care abia reușesc să mă strecor, după care mai știu doar atât, că toți oamenii de acolo sunt de fapt doar un om, cu o singură inimă răspândită în vreo mie de piepturi, rostind cu vreo mie de glasuri Tatăl Nostru, într-o singură limbă, că unul dintre aceste glasuri este al meu, că limba este araba, pe care eu nu o știu, că nu cunosc niciunul dintre cuvintele ce se spun, dar înțeleg, sunt cât se poate de sigur de asta, totul, absolut totul! Și mai știu că-mi vine dintr-odată să plâng. De când a murit mama n-am mai plâns într-o biserică. Dar atunci eram în biserica de acasă, cu salcâmii de acasă în preajmă, cu toată copilăria mea cocoțată în salcâmi, cu tot cerul natal adunat deasupra bisericii, și cu tot pământul în care se pregătea mama să intre sub tălpile sfinților din icoane și ale mele. Acum, sunt într-o biserică străină, la mii de kilometri depărtare, într-un oraș înconjurat de nisipuri.

E sărbătoarea Floriilor și plâng de bucurie. Mai cu seamă în momentul în care câțiva copii îmbrăcați în odăjdii preoțești își împreunează palmele în dreptul inimii și pornesc prin mulțime, atingând alte palme împreunate, care pornesc și ele să atingă alte palme, astfel încât să nu rămână nimeni cu palmele neatinse. Fiecare atingere se transformă, la propriu, într-o crenguță de măslin. Sunt atinse și palmele mele. Dinspre ele vin lacrimile ce-mi umezesc ochii. E pentru prima oară când plîng cu linia norocului și cu cea a dragostei! Există oare pe lume vreo minune mai mare decât asta: să ai norocul să plângi de bucurie, iar pentru o clipă, cam cât o eternitate de lungă, să nu mai fii om, ci grădină?

Asta mi s-a întâmplat anul acesta de sărbătoarea Floriilor. Și n-a fost tot, deoarece, invitat de amasadorul nostru Vasile Sofineti, am participat, în seara aceleiași zile, la un concert de muzică preponderent românească, susținut, cu vocea și la vioară, de tânara și foarte talentata româncă Oana Severin, la Albubtain Library, cea mai mare bibliotecă privată din Kuweit. Este, cred, cel mai frumos și mai complet buchet de flori pe care l-am primit, de când mă știu, de Florii.


Serviciul de email marketing furnizat de