De ce merge Coaliţia mai departe

Politica înseamnă putere şi, de dra­gul puterii – ne-o dovedeşte Istoria – politicienii au fost în stare de toate mârşăviile: trădări, lichidări ale neamurilor, inclusiv părinţii, nerespectarea cuvântului dat.

Câteva zile la rând, ziarele şi televiziunile au avut drept principal subiect aşa-zisul scandal al părerilor PSD-iste despre partenerul de guvernare. Nu numai din motive de umflare  a băşicii numite rating, televiziunile au trăncănit la nesfârşit despre ruperea Coaliţiei. Pe ce se baza această presupunere, devenită la unii certitudine? Pe faptul că liderii PD-L, oameni normali şi deci cotaţi ca având o minimă onoare, vor reacţiona violent, administrându-le un picior în fund PSD-iştilor, pentru a-i da de-a berbeleacul pe scările Palatului Victoriei?

Luni, 22 iunie 2009, după obişnuita şedinţă a Coaliţiei, mai-marii PD-L şi PSD au ieşit pe posturile tv cu declaraţii mai mult decât liniştitoare. Până acum, PSD-iş­tii erau cei care primeau în obraz flegmele PD-L-iste. Se ştergeau frumos şi rămâneau mai departe în Coaliţie. A ve­nit rândul PD-L-iştilor să fie tăvăliţi prin balega înjurăturilor. S-au ridicat de jos şi, în loc să se năpustească asupra PSD-işti­lor, s-au şters şi, zâmbind profesional, au declarat că ei sunt oameni politici maturi, conştienţi de Criza prin care trece România. Coaliţia merge mai departe. Şi, pentru că după o ceartă cu farfurii date în cap reciproc, se simte nevoia unei partide de sex, PD-L şi PSD nu numai că au făcut-o, dar, mai mult, au şi născut un copil: asumarea răspunderii la Coduri.

Dincolo de faptul că, iată, Criza a ajuns un fel de Fata de pe Şoseaua de Centură, fiecare politician folosind-o când are chef, rămâne dezamăgirea uriaşă a celor care credeau că luni se va întâmpla ceva.

Fireşte, printre jurnaliştii care au în­treţinut scandalul gratuit de la finele săptămânii, unii ştiau că e vorba despre o comedie. Alţii însă au fost sincer convinşi că e un scandal real, care se va lăsa cu un divorţ. Scandaluri în Coaliţie au mai fost şi, indiscutabil, vor mai fi, mai ales până la prezidenţiale. Cele două formaţiuni vor trece însă peste atacurile verbale reciproce. Guvernarea nu numai că va merge înainte, dar, mai mult, va produce monstruozităţi în genul asumării răspunderii la cele două Coduri sau în genul  Ordonanţelor de Urgenţă.

Dacă alianţa se va rupe nu se va în­tâmpla, pentru că PD-L-iştii sau PSD-iştii, loviţi în demnitate, au simţit nevoia unei tresăriri de orgoliu. Aşa cum am mai scris, politicianul se supune altor reguli decât cele ale omului simplu. Politica înseamnă putere şi, de dragul puterii - ne-o dovedeşte Istoria -, politicienii au fost în stare de toate mârşăviile: trădări, lichidări ale neamurilor, inclusiv părinţii, nerespectarea cuvântului dat. Din acest punct de vedere, absenţa minimei demnităţi omeneşti e printre cele mai firave note de esenţă ale politicianului.  Evident, dacă lovirea demnităţii duce la scăderea în sondaje, politicianul reacţionează.

Politicienii români de azi - cei din PSD şi din PD-L îndeosebi - s-au profesiona­lizat. S-au dus pentru presă frumoasele vremuri ale regimului CDR-PD, când unii miniştri se dovedeau pe posturile tv sinceri până la prostie. Oricare moderator care se respectă ştie că, oricât s-ar strădui, dacă politicianul invitat n-a venit hotărât să spună ceva, pe parcursul emisiunii el va bate câmpii cu graţie. După o confrun­tare cu jigniri, doi oameni normali s-ar lua la bătaie în holul televiziunii. Poli­ti­cienii de azi sunt în stare să se jignească până la păruială în direct, iar la ieşire să-şi dea mâna. Se înţelege că politicianul profesionist de azi pune interesul de a fi la putere înaintea nevoii umane de mini­mă demnitate. Din această perspectivă trebuie să judecăm schimbările de înjurături dintre cele două partide. Disputele verbale trec în plan secund faţă de interesul de a rămâ­ne împreună în coali­ţie. De ce acest interes? Ori de câte ori se răspunde la această întrebare este in­vo­cată posibilitatea de a fura. Într-ade­văr, în istoria postdecembristă poate între 1990 şi 1992 am mai avut o Opoziţie atât de slabă. Împreună la putere, cele două formaţiuni pot jefui fără să le doară capul. Acest răspuns nu explică însă în totalitate faptul că PSD şi PD-L rămân împreună la guvernare. La Zig-Zag cu Ion Cristoiu de pe Antena 3, Liviu Dragnea, preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman, a schiţat un tablou al prigoanei la care au fost supuşi primarii PSD în 2005-2006, ani când Alianţa D.A. se găsea la putere. Nu, nu e vorba despre arestări. E vorba mai ales despre hărţuire prin controale absurde din partea instituţiilor centrale şi locale. Oamenii de afaceri ai PSD aveau de ales între faliment şi trecerea de partea Alianţei. E vorba, de asemenea, despre dependenţa imensei majorităţi a primăriilor din ţară de banii de la Guvern. Realităţile au arătat că electoratul dintr-o localitate judecă primarul înainte de toate după ceea ce a făcut pentru localitate. Pentru drumuri, canalizare, apă, construcţii publice e nevoie de bani. Dat fiind că din taxe şi impozite locale nu prea vin bani (localităţile n-au întreprinderi, firme de la care să primească banii), primarii depind decisiv de Guvern. Dacă Guvernul nu e al tău, atunci te lingi pe bot de fonduri. Şi dacă n-ai fonduri, chiar dacă ai fi cinstea întruchipată, nu vei mai fi reales, deoarece n-ai făcut nimic din ceea ce ai promis.

Liderii PSD şi PD-L ştiu asta. Ei se află sub presiunea baronilor locali şi a primarilor de a rămâne la putere (împreună adică). O presiune nu numai în plan moral, dar şi în plan politic. Primarul scoate oamenii la vot. Ca să-i scoată, primarul trebuie să aibă autoritate asupra lor. Ce autoritate să aibă însă dacă partidul său nu e la putere?