De ce nici nu iubim, nici nu urâm preşedinţii

Dragostea şi ura sunt sentimente prea preţioase ca să fie consumate pe preşedinţii şi pe candidaţii la Preşedinţie. Cu toate acestea, în zilele cele mai încinse ale campaniilor electorale, mulţi oameni se manifestă afectiv în exces, de parcă ar prinde ultima şansă pentru a iubi şi a urî.

Ar părea mai normal ca dragostea şi ura de etapă electorală să fie reacţii ale tinerilor, numai că lucrurile stau exact invers. Pun exagerat de mult suflet, într-o opţiune sau alta, vârstnicii de la care ai aştepta raţiune, nu patimă. E ca şi cum aceşti vârstnici, incapabili să mai iubească sau să urască o femeie, trăiesc o a doua tinereţe a simţămintelor, vizavi de o funcţie politică şi de un politician.

Absurdul merge şi mai departe. Înmulţirea excitaţilor şi a ciudaţilor, în zilele de maximum temperamental al campaniilor pentru scaunul prezidenţial, face ca indiferenţa să fie considerată o opţiune. Dacă nu-ţi exprimi vehement dispreţul pentru un candidat, detestat de persoanele în mijlocul cărora tocmai te găseşti, se cheamă că eşti de partea acestuia, dar eviţi s-o spui clar.

Recunosc deschis că mi s-au diminuat mult disponibilităţile sufleteşti şi că, ştiind foarte bine asta, sunt foarte atent cu iubirea şi cu ura. E ca atunci când mai am ceva bani în rezervă, însă nu ştiu cât o să mai trăiesc. Din care cauză, un plus de chibzuinţă în cheltuială poate să treacă drept zgârcenie. Ar mai exista un motiv pentru care sunt foarte rezervat cu dragostea pentru preşedinţii şi cu ura pentru rivalii lor, oricât de unici le pot apărea întregii ţări şi unii, şi alţii. După o anumită vârstă, devine obositor să ţii pasul cu masele largi, iar după ce ai dobândit o anume autonomie artistică e de-a dreptul contraproductiv să te aliniezi cu toată lumea. E un consum nervos, care nu duce nicăieri. E preferabil să-ţi conservi simpatiile, câte mai  palpită în tine, pentru cei apropiaţi, pentru prieteni şi pentru cei câţiva oameni respectabili pe care îi mai poţi cunoaşte până la sfârşitul vieţii. Preşedinţii, prin natura poziţiei lor în societate, sunt sortiţi să dezamăgească. E normal ca eu să nu mă cufund într-o nouă amăgire, când toţi preşedinţii, în vremea cărora mi-a fost dat să trăiesc, au fost, fără excepţie, nişte dezamăgiri, una mai mare ca alta, una mai neprielnică încrederii ca alta.

Într-o seară, venind spre casă, după o oră de televiziune, un necunoscut m-a luat de piept, reproşându-mi că nu mă exprim foarte hotărât contra lui Băsescu. Acelaşi reproş mi-l făcuse în emisiune şi unul dintre oamenii de campanie ai lui Mircea Geoană. Doar că omul lui Mircea Geoană mă ameninţase pentru că nu uram şi nu iubeam explicit, cu un dosar pe care pasămite mi-l întocmise, ca să se ştie, când va fi cazul, ce soi de indiferent sunt, pe când alegătorul de rând a vrut să mă bată. Aş vrea să cred că iubirea şi ura de ordin politic sunt ultimele convulsii ale unei lumi care şi-a trăit greşit două sentimente de căpătâi ale umanului şi că, mai departe, ne vom alege preşedinţii cu mintea, nu cu glandele.