Despărţirea de Liviu

Într-un februarie, primul de după 1989, citeam pe uliţele Muzeului Satului poezii de dragoste. Ninsese peste noapte, aşa că o linişte albă şi rece coborâse peste lume. Aproape că mi-era frică să n-o tulbur. Sau poate că eram emoţionat din pricina faptului că mă urmărea ochiul unei camere de luat vederi, ca să nu mai vorbesc de ochii caselor din jur, care nu şedeau nici ei degeaba. Toţi aceştia mi se părea că sunt ochii mamei ce mă pândeau de peste tot, îndemnându-mă să poftesc înăuntru. Numai că ochii omului din spatele camerei imi spuneau să nu mă opresc nici din mers, nici din citit. Era pe vremea când se dădeau poezii la televizor. Unul dintre cei vinovaţi pentru asta era chiar omul respectiv, pe care îl chema Liviu, Liviu Tudor Samuilă. S-a întâmplat ca poezia să ne împrietenească. Un an mai târziu aveam să plecăm împreună într-o misiune jurnalistică în Spania şi Portugalia. Îmi aduc aminte de serile petrecute la Lisabona şi de berile imperial pe care le beam într-un băruleţ din apropierea ambasadei noastre, sporovăind cu localnicii într-o limbă în care ne înţelegeam perfect, deşi ne era complet necunoscută. Nu pot uita întoarcerea la Madrid, apoi insistenţa lui Liviu de a-l înso?i la întâlnirea cu prozatorul Vintilă Horia. Nu ştiam pe atunci ce mare ocazie ratez, aşa c-am ales ca prostul să nu merg. Pe urmă, întâlnirea în trei cu Gică Hagi, care juca la Real Madrid. De fapt, în patru, căci Hagi n-a venit singur, ci împreună cu tatăl său. Ţin minte zborul către Bucureşti. Se întorcea cu acelaşi avion de la Madrid ministrul culturii, Andrei Pleşu. Am stat aproape tot timpul de vorbă cu el.
  
O altă călătorie, în China. Ne aflam în cabina piloţilor cînd am trecut peste Himalaia, un privilegiu datorat notorietăţii lui Liviu. Aproape c-aş fi putut să ating Everestul cu vârful piciorului. Fă-o! a glumit cu mine pilotul, dar n-am avut curajul s-o fac! Ne-am uitat după asta la o furtună din preajma Islamabadului. Era departe, ca şi gândul că s-ar putea petrece vreodată ceva rău cu vreunul dintre noi. Era departe în vara aceea şi viitorul. Trăiam doar în prezent. Zburam spre prezent dinspre prezent. Aproape cu viteza sunetului. Ne-am regăsi apoi într-o altă călătorie, una care a durat vreun an de zile. Am lucrat amândoi în redacţia unei reviste. Eram chiar colegi de birou. A fost, dacă e să mă gândesc la dificultatea cu care ne primeam salariile, cea mai periculoasă călătorie dintre toate. Dar faptul că trăiam în prezent ne făcea să trecem cu uşurinţă peste orice situaţie. Şi uite că atunci când ne aşteptam cel mai puţin, a venit viitorul! Adică timpul care îi împiedică pe oameni să se mai vadă între ei. Aşa că nu ne-am mai văzut nici noi. Astăzi Liviu pleacă de tot, căci viitorul, nemernicul de viitor, înseamnă şi astfel de plecări. Eu cred că el ar putea să atingă, din viteza acestei ultime călătorii, viaţa, aşa cum voiam să atingem atunci, din viteza avionului, Himalaia. Numai să vrea să încerce. Ce zici, Liviu, o faci? Te rog eu cu ochii în lacrimi: fă-o!