Despre înfrumuseţarea interioară

Spunea cineva că singura fiinţă care nu te poate părăsi niciodată şi pe care n-o poţi părăsi vreodată eşti tu însuţi. Iar dacă tu eşti atât de preţios, cu siguranţă există o parte în tine pe care ai nevoie s-o îngrijeşti, s-o înfrumuseţezi, s-o cultivi şi s-o aduci la viaţă pentru ca lucrurile ”pe care le mănâncă moliile lumii” să nu roadă şi din această frumuseţe a ta. Sufletul, căci despre el vorbim astăzi, este mai preţios decât toate bogăţiile, căci el este ”nemuritor”, cum spun toţi marii înţelepţi ai lumii. Dacă avem ceva de căutat, ceva de îngrijit, ceva de apărat, ceva mai strălucitor şi mai de preţ decât aurul, decât banii, decât lucrurile şi decât toate distracţiile omeneşti, acel ceva e propriul nostru suflet.

În viaţa de zi cu zi, din inocenţă, din inconştienţă, din pricina neânţelegerii inerente naturii umane, ne înving pulsiunile inferioare şi gândurile distructive, iar această victorie bulversantă a forţelor întunecate ne atrage în capcana iluziei că suferinţa-i mai puternică decât fericirea şi Răul îl învinge pe Dumnezeu. Împotriva propriului suflet suntem în acele clipe ale existenţei noastre în care devenim captivaţi de ceea ce-i la îndemână, de ceea ce se întâmplă de la sine; e uşor, e la îndemână să te înfurii, e la îndemână să urăşti, să dai replici răutăcioase, să judeci şi să te răzbuni. Asta poate face oricine. Să răspunzi răului cu rău e ceva atât de obişnuit, de banal, de uşor; nimeni nu face vreun efort să atace, nimeni nu face eforturi să se înfurie, nimeni nu transpiră pentru un răspuns violent sau distructiv. Să iubeşti e altceva. Să întorci şi obrazul celălalt cere un efort, cere cunoaştere a legilor vieţii. ”Celui ce-ţi ia haina să-i dai şi cămaşa”, cum spunea Isus, e greu; asta cere efort, consistenţă interioară, cere să recunoşti măreţia sufletului tău şi să-ţi manifesşti dreptul şi puterea lăuntrică de a-l pune mai presus de toate ispitele acestei lumi. Accesul la propriul suflet cere să te învingi pe tine însuţi în faţa oricărei provocări pe care ţi-o aduce viaţa. În faţa oricărei pierderi să nu-ţi pierzi sufletul! Să alegi să-ţi iubeşti duşmanii, ce alegere grea! Dar ceea ce-i uşor aleg milioane, aleg miliarde. Fiecare dintre noi ar putea face cale întoarsă de la uşurinţă, de la banalitate şi de la victoria inconsistentă asupra lumii egoului.

Victoria lui Dumnezeu în noi se întâmplă, însă, oricând alegem să ne împotrivim cu toată inima oricărui lucru, oricărui gând, oricărui impuls, oricărei atitudini distructive din noi înşine. Duşmanul din noi este acela ce alege suferinţa, căci suferinţa-i la îndemână. Răzbunarea-i la îndemână; abia atunci când te poţi îndepărta de cel ce te loveşte cu toată dragostea, fără să-i întorci lovitura, abia atunci când alegi iubirea în locul urii şi ştii că gândul bun e gândul adevărat al propriului tău suflet, abia atunci când le vei spăla picioarele celor mai mici decât tine şi când mintea ta va căuta doar să iubească totul, strângi comori pentru sufletul tău. Noi nu luptăm cu lumea, ci cu noi înşine. Luptăm cu obişnuinţa noastră de a reacţiona negativ, luptăm cu raţionamentele din trecut, cu ceea ce pare valoros în ochii lumii şi a devenit valoros pentru noi înşine. Dacă ne-am îngriji de suflet la fel cum ne îngrijim de machiaje, de rochii, de limuzine, de banii noştri, dacă ne-am da atât de mult timp şi efort pentru înfrumuseţarea interioară, am putea spune că ne-am învins duşmanul din noi şi sufletul ne-ar fi slavat!