Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Doi adolescenţi s-au sinucis într-un centru de plasament. Anunţaseră că o vor face. Aveau nefericiri şi dureri tipice vârstei respective. Ne-o amintim proba¬bil cu toţii, e vârsta aceea compli-cată când un „du-te mai încolo” pare sfârşitul lumii, iar o privire piezişă e semn că cineva te urăşte.
Pe copiii aceştia, pe care iniţial nu i-au vrut nici măcar propriii lor părinţi, nu i-a mai vrut nimeni. Au fost crescuţi în centre de plasament unde au contat doar ca dosare, nu ca persoane. Ca un număr de inventar. Nu ca nişte oameni, nu ca nişte copii care au nevoie de dragoste, afecţiune şi răbdare. Nimeni nu le-a auzit stri¬gătele de ajutor. Nimeni nu a fost interesat de problemele prin care treceau. Nimeni nu a fost acolo pentru ei, să îi ajute să meargă mai departe. Nici măcar după prima sinucidere nu s-a întâmplat nimic. Şi aşa s-a ajuns la cea de-a doua. A unui băiat care mai avusese trei tentative să îşi ia viaţa. Nimeni nu a avut niciun fel de empatie pentru ei, nu i-a observat, nu i-a întrebat ce nu e în regulă.
Din păcate, probabil poveşti ca acestea sunt peste tot în centrele de plasament. Unii supravieţuiesc. Şi devin nişte adulţi cu probleme, care nu reuşesc să se integreze, cărora societatea nu le dă nicio şansă, care vor reuşi greu să îşi facă o familie, care vor duce după ei toată viaţa moştenirea lipsei de dragoste din copilărie şi adolescenţă.
