Dezdoind fier in Sectorul 2

Noul Parc Bucur Obor, din fata Primariei Sectorului 2, a fost imprejmuit cu un gard verde de fier de toata decenta. E genul de gard care nu poate fi murdarit si nici furat pe bucati.

In felul lui, e o provocare pentru toti cei care abia asteapta sa le iasa in cale ceva de jefuit sau de distrus. Totusi, proiectantii si-au permis o eroare de stil, care-l face vulnerabil: intre barele verticale, suficient de groase ca sa descurajeze orice agresiune, au intercalat cateva sute de betisoare decorative de fier beton cu diametrul subtire. Parcul e bantuit, ziua si noaptea, de gasti de cartier, dar si de tot neamul de asociali. Cu toate ca-i pazit de oameni in albastru, golanii si asocialii indoaie, pe intuneric, dar si pe lumina, betisoarele de fier beton, ca sa priceapa poporul ca abjectia din om lucreaza tot timpul. Multi cetateni nu remarca stricaciunea ori s-au resemnat cu gandul ca in tot ce tinde spre desavarsire incape si un procent de derizoriu. Ca e in firea omului sa maculeze, sa rupa, sa nu respecte binele si frumosul, sa fie neom uneori.

Singurul individ luat la ochi de paznici, dar si de cativa din pensionarii care inunda inca de dimineata aleile parcului sunt eu. Si iata de ce: de cate ori trec pe langa gardul Parcului Bucur Obor, indrept fieraria strambata de pustimea gastilor. E o munca, nu gluma! Oamenii ma privesc suspiciosi, de parca as face un lucru dubios. Cum adica, un domn curatel, care se vede dupa el ca se grabeste spre-o treaba importanta, sa dezdoaie fier? Ce l-a apucat? Ce urmareste? De chestiunea asta trebuie sa se ocupe primaria, politia, organele, statul. Nu cumva tot el l-a indoit si il mustra constiinta? Unii, probabil, ma socotesc tembel. Iar eu dezdoi si tot dezdoi la fierul ala beton, cu sentimentul ca ma pun contra intregii natii.

Intr-o seara, pe cand dezdoiam fiare, o gospodina cu simt civic m-a vazut si a urlat: "Ma, nu mai rupe gardu’ ca te reclam!". Uitandu-se mai bine, femeia a devenit vehementa: "Te cunosc eu, esti ala care rupe gardu’. Te-am mai vazut eu. Sa vezi ce patesti!". Daca ma reclama, am incurcat-o. N-am cum sa dovedesc ca, de fapt, indreptam ornamentele. Cine sa fie atent la nuante, la deosebirea dintre daramatul unei case si construirea unei case, la aceea dintre un furt din conductele de benzina si montarea unor conducte, la diferentele dintre un om care repara si unul care distruge? Cum sa probez eu un lucru pe care nu mi l-a cerut nimeni? Pentru care nu sunt platit? Si, la drept vorbind, care nu deranjeaza pe nimeni? Cum as putea demonstra la Politie ca o fac fara motiv, cand exista in cartier atatea alte femei care m-au vazut pe fereastra, in miezul noptii, cum adunam gunoaiele din jurul blocului? S-ar putea ca politistii sa nu ma socoteasca vinovat, dar paranoic ma vor gasi sigur. La cata nevoie frenetica e-n tara asta de a distruge, de a nu lasa nimic intreg si curat, de a-i culpabiliza pe cei care cladesc, indraznesc si termina frumos treburile pe care le incep, cum pot spera eu ca sa fiu crezut si respectat de parintii tembelilor care indoaie gardul? Cine in Romania e atat de iresponsabil, incat sa si-i dea pe ai lui pe mana legii, cand se gaseste oricand un strain spre care pot sa arate cu mana?