Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-au stins rapid ecourile discursului de inaugurare a celui de al doilea mandat al preşedintelui Obama, de la Washington. Cei mai mulţi comentatori americani şi străini, inclusiv români, cred că alocuţiunea sa de 18 minute a atins prea puţine chestiuni concrete, că a fost, mai degrabă, o “declaraţie de conştiinţă”, decât o viitoare agendă de lucru. Aproape că n-au afirmat că a fost plictisitor. În sfârşit, au estimat că al doilea mandat se va ocupa mai ales de probleme interne, că preşedintele nu a menţionat nici măcar o singură ţară străină în vorbirea sa, că politica externă a Americii a fost ca şi absentă – a fost prinsă, într-adevăr, în numai 45-50 de cuvinte dintre cele 2.137 ale textului. În sfârşit, la CNN şi în marea presă tipărită euroatlantică s-a exprimat părerea că maniera în care Obama şi-a structurat demersul politic de la 21 ianuarie rămâne neclară.
Opinia autorului acestui comentariu este alta. Anume că, evitând intenţionat referiri specifice, sau mai elaborate la demersul internaţional actual al Americii, preşedintele a semnalat, în acest mod, o schimbare majoră, strategică, în politica externă a SUA. A vrut să marcheze, astfel, declanşarea “dezgheţului” în politicile anterioare ale Washingtonului în lume, vechi de 50 de ani, începute cu Vietnamul şi în curs de încheiere cu Irakul şi Afganistanul. Se poate spune, fără greşeală, că discursul său mai degrabă a indicat sfârşitul unei epoci, decât începutul alteia noi.
Într-un fel, speech-ul lui Obama a proclamat tacit încheierea reaganismului din anii '80 trecuţi şi a post-reaganismului neoconservator al lui George W. Bush jr. din deceniul anterior, ca suporturi ideologice, politice şi economice ale unei Americi expansioniste, intervenţioniste şi imperiale, într-o lume monopolară. Într-o singură propoziţie: “Nimeni nu doreşte mai mult pacea în lume, decât naţiunea cea mai puternică”, adică America, Obama a anunţat, extrem de eliptic, şi prin referirea la jumătatea plină a paharului, renunţarea acesteia la controlul globalist strict, la monitorizarea sufocantă a tuturor, la confruntări şi ambiţii imperiale, şi întoarcerea ei la dialog, negocieri şi cooperarea internaţională. Într-un cuvânt, mesajul subliminal din discurs a fost: toţi sunt liberi să se mişte acum.
Mesaj valabil şi în cazul relaţiilor româno-americane. De pildă, premierul Victor Ponta şi Guvernul său se pot mişca aşa cum vor, înţelept, eficient şi în interesul general autentic, intern şi internaţional. De altă pildă, România poate iniţia politici regionale bazate pe negocieri, cooperare şi avantaj reciproc. Şi tot de altă pildă, mai puţin important a devenit acum cine anume va veni reprezentant diplomatic al Statelor Unite în România. Contează faptul că mai devreme, sau, cel mai probabil, peste câteva luni, viitorul ambasador american la Bucureşti va dialoga cu toţi, Putere şi Opoziţie şi va promova raporturile bilaterale, şi nu persoane, grupuri de interese de aici, grupuri de interes de acolo, sau interese personale. Că nu se va amesteca în întâmplările locale, luând partea unora, şi criticându-i pe alţii, adică fără “guestisme” şi “gitensteinisme” din vremurile când doi trimişi s-au purtat aici ca doi guvernatori locali, arbitrar.
În egală măsură, plecarea lui Traian Băsescu din funcţia pe care o ocupă în mod nelegitim, nu mai este conectată, în nici un fel, cu politicile sau interesele faţă de România ale administraţiei Obama din al doilea mandat. Dincolo, însă, de raţiunile corecte şi rezonabile enumerate de guvernamentali şi lideri politici de aici în ce priveşte suspendarea acestuia înainte de 2014, încă un motiv puternic pledează pentru o demitere grabnică. Relansarea noilor relaţii româno-americane, odată cu politicile externe noi de la Washington şi de la Bucureşti, presupun, după “dezgheţ”, o curăţenie generală exemplară şi la Palatul Cotroceni. Fără tergiversări şi discuţii nesfârşite şi, mai ales, fără compromisuri privind imunităţi şi impunităţi, în cazul unui individ care a stabilit şi a purtat, împotriva tuturor, un război în care nu a luat prizonieri...
