Dimineaţa magicianului

Un om în stare să iasă dintr-o cămaşă de forţă, întărită cu câţiva metri buni de frânghie, în timp ce atârnă la mulţi metri deasupra unei pieţe arhiaglomerate, este înzestrat, probabil, cu calităţi nu tocmai obişnuite. Plecase la doar 4 ani din Budapesta şi se stabilise cu familia în liniştitul orăşel Appleton, din Wisconsin. Făcea exerciţii de prestidigitaţie în curte, a fugit de acasă, s-a lipit de o trupă de circ, s-a însurat cu o fată care lucra în parcul de distracţii Coney Island şi a ajuns cel mai celebru magician din lume.

Îl chema Ehrich Weiss, dar şi-a schimbat numele în Harry Houdini, inspirat de un artist francez pe care îl admira. A avut o carieră strălucită în câteva domenii, cascador, actor de cinema, prozator, editor, a purtat titluri precum Regele Cătuşelor, Eliberatorul şi Evadatul. O vreme a făcut turnee în Europa, Asia şi Australia, pilotând propriul său avion, un Voisin, pe care îl achiziţionase cu mecanic de bord cu tot.

Acţiunea se petrece între 1874 şi 1926, anul în care marele Houdini este ucis de peritonita declanşată de un apendice perforat. Uitarea nu s-a aşternut peste amintirea lui. O vreme, soţia sa i-a continuat opera de demistificare a fenomenelor "supranaturale", mai cu seamă a spiritismului. Apoi, o nouă generaţie de magicieni cum ar fi James Randi, David Blaine, David Copperfield, Penn şi Teller creşte animată de iubirea pentru marele maestru. Li se alătură artişti experimentali şi conceptuali. Regele Cătuşelor devine muza avangardiştilor.

Cel puţin aşa ne dă de înţeles o spectaculoasă expoziţie cu subiectul Harry Houdini, deschisă recent la New York. Pe un perete video curg imagini ale evadărilor, fotografii de epocă alternează cu pagini de jurnal, obiecte de recuzită şi vechi afişe care confirmă reputaţia artistului. Unele obiecte, banale în aparenţă, o valiză uriaşă, un bidon de lapte supradimensionat, un soi de sicriu cu capacul de sticlă, stârnesc interesul privitorului.

În "Metamorfoza", Houdini intră în valiza care ne sugerează lungi călătorii cu vaporul, era legat cu funii, încătuşat, băgat într-un sac şi încuiat. Un asistent se aşeza pe valiză, trăgea o cortină pe care o redeschidea în trei secunde, Houdini fiind în locul lui, iar asistentul fiind legat fedeleş în sacul din valiză. Detractorii susţineau că nu este un număr original. Publicul îl adora.

Din fericire, expoziţia nu încearcă să dezvăluie secretele magicianului, care părăseşte scena tradiţională a cabaretului sau arena circului. El a creat evadările spectaculoase în mediul natural, a sărit de pe poduri îmbrăcat într-un adevărat "costum" de lanţuri, s-a lăsat îngropat de viu, a fost imobilizat în cămăşi de forţă, identice cu cele folosite pentru criminalii psihotici. Ca să nu mai vorbim de lanţurile şi cătuşele poliţiştilor mereu tachinaţi de "Marele Evadator". Un afiş din 1906 proclama: "Nimic pe lume nu îl poate transforma pe Houdini în prizonier!". Artistul avea grijă să fie aproape de redacţiile cotidienelor, având asigurate pozele din ediţiile de seară.

Oamenii credeau, şi atunci şi acum, că magicienii sunt înzestraţi cu puteri neobişnuite, supranaturale. Houdini însuşi a încercat de multe ori să ia legătura cu spiritele părinţilor săi, dar s-a ciocnit de înşelătorii, unele sofisticate, altele grosolane. În 1922, împreună cu marele scriitor Arthur Conan Doyle participă la o şedinţă de spiritism condusă de soţia acestuia, Jean Conan Doyle. Atunci a început o campanie de demistificare pe care a continuat-o până la sfârşitul vieţii sale.

Se spune că actriţa Sarah Bernhardt l-a rugat pe Houdini, care se dovedise capabil de multe minunăţii, să-i readucă piciorul amputat în urmă cu ani. Magicianul i-a răspuns că puterile lui sunt limitate, că ea îi cere să facă un lucru imposibil, iar ea i-a spus surâzând că este convinsă că el poate să depăşească imposibilul. Era însă peste puterile lui.
Arta şi magia lui Houdini apar de nenumărate ori în cultura contemporană, atât în filmele experimentale ale lui Ikuo Nakamura şi Matthew Barney (în care rolul magicianului este interpretat de Norman Mailer!), cât şi în popularul roman "Ragtime", semnat de E.L. Doctorow. Pare imposibil de înţeles de ce este trecută sub tăcere una dintre marile performanţe ale artistului. El înghiţea mai întâi o aţă neagră, lungă de un metru, după care mai înghiţea, unul după altul, treizeci de ace de cusut, pe care le scotea în final perfect înşirate pe aţa cu pricina.
Fac această descriere animat de admiraţia şi invidia unui miop neîndemânatic.