Din tren, înspre Timişoara (I)

Pe fundul fluviului sfîrtecat de dinţii de fier ai  hidrocentralei chefuieşte, încă, o Românie eliberată  prin "şaizeci" de grija sărăciei. Şi de captivitatea umilinţei, de veşnica atîrnare. O Românie de care tot mai puţini îşi aduc acum aminte.

1 Vagonul de clasa întîi s-a umplut ochi şi dă să se reverse pe de lături. Pînă la Craiova se călătoreşte şi în picioare, şi pe geamantan sau pe marginea scaunelor cu ocupanţi milostivi. E toropeală de vară şi instalaţia de aer condiţionat abia răzbeşte. Nu răzbeşte însă mirosul de transpiraţie şi de ciorapi de plastic, de nespălare cu ceva vechime, care pluteşte acru-înţepător. Lumea se agită bezmetic la urnirea trenului şi zumzetul sporeşte dezordonat, de parcă s-ar pune la cale vreo răzmeriţă. După un ceas şi mai bine, gureşenia pasagerilor se stinge brusc şi o acalmie molatică astupă zăngănitul roţilor rostogolite pe şine. (Aşa se întîmplă şi în momentele de tangaj istoric, de erupţie socială, la revoluţie, de pildă. Agitaţia durează o vreme, scurtă şi haotică, după care indivizii, obosiţi de atîta trudă sterilă, de multele iluzii irosite, se resemnează şi tac. Intră docil în rînd şi devin turmă.) Doar unul singur vorbeşte ca o moară stricată şi răspicat, indiferent la buna-cuviinţă, la bunul-simţ. Vocea bărbatului trecut de cincizeci de ani, rotofei şi invaziv, cu ochelarii de soare împinşi pe frunte, e pretutindeni în vagon, de la un capăt la altul. Asupritoare şi agresivă. Povestitorul şi-a găsit un amic şi amintirile curg neoprite. Burtosul îşi desface tacticos o cutie cu bere şi-o soarbe pe îndelete. N-are nici o reţinere, e imperturbabil. Îşi scoate telefonul mobil şi îmboldeşte tastele mititele cu degetele boante. Se prezintă decis şi aşa aflu că e profesor universitar. Cuvintele-i urlate se izbesc de geamurile trenului şi ne sfărîmă urechile. Cîţiva sar speriaţi din moţăiala ce i-a cuprins, se alarmează fără motiv, ca nişte somnambuli duioşi. Dom’ profesor dizertează întruna, împăunîndu-se cu borţoşenia spiritului său academic ori cu poznele deocheate din studenţie. Şade răscrăcărat pe scaun, cu cravata slăbită la gît, şi turuie asurzitor. Din timp în timp se scobeşte în nas şi-şi priveşte satisfăcut degetul arătător. În degetul ăsta murdar stă şi reforma învăţămîntului românesc şi dintr-odată mă apucă sila. La Craiova, supliciul se curmă izbăvitor. Individul coboară ţanţoş, grăbit să-şi desăvîrşească harul pedagogic...

2 În mijlocul Dunării, aproape de Turnu Severin zace epava insuliţei Ada-Kaleh. Se vede treaba că nu-ntotdeauna drumul de mijloc e cel mai sigur! Azvîrlită de destinul geografic între noi şi iugoslavi, bucata de pămînt cu gust de halva şi rahat turcesc a pierit înghiţită de ape. Nu pe de-a-ntregul, ci pe jumătate, ca nu cumva postumitatea s-o lepede din memorie. Pe fundul fluviului sfîrtecat de dinţii de fier ai  hidrocentralei chefuieşte, încă, o Românie eliberată  prin "şaizeci" de grija sărăciei. Şi de captivitatea umilinţei, de veşnica atîrnare. O Românie de care tot mai puţini îşi aduc acum aminte. Unii n-o fac din raţiuni politice, să nu-i eticheteze alţii ca nostalgici. În politică, nostalgia e un păcat de neiertat, iar, uneori, nostalgicii sînt "internaţi", spre vindecare, la "canal". Noroc cu epava insuliţei cu nume otoman şi cu efect de lecitină.
Va urma