Diversiunea stalinista "Tradare si spionaj" merge mai departe (II)

Ca si in Dosarul jurnalistilor rapiti, Tradare si spionaj e o cacealma a SRI. Imediat dupa declansarea urmaririi penale (22 noiembrie 2006), s-a aflat ca procurori DIICOT au intocmit, la 8 iunie 2006, referatul de constituire a dosarului in exclusivitate pe baza unor note remise de SRI.

SRI, condus la vremea respectivă de una dintre cele mai sinistre figuri ale istoriei noastre postdecembriste, Radu Timofte, un apropiat al lui Sorin Ovidiu Vîntu, numit de Ion Iliescu în fruntea instituţiei, dar trecut cu arme şi bagaje de partea lui Traian Băsescu, sub semnul eternului oportunism jegos românesc, supraveghease începînd din 2005 pe cei acuzaţi, dar şi pe miniştrii Codruţ Şereş şi Zsolt Nagy, concluzionînd că Românica lui Traian Băsescu, transformată de cel de la Anvers într-o prostituată de port industrial, fusese scena unei grave afaceri de Trădare şi spionaj: Consilierii celor doi miniştri, cu complicitatea acestora din urmă, puseseră la dispoziţia consultanţilor străini (spioni, potrivit securiştilor proşti de la SRI) date şi documente cu caracter de secret de stat. Consultanţii livrau aceste date şi documente unor firme străine înscrise la licitaţiile pentru privatizarea unor domenii strategice precum Electrica Muntenia, Hidroelectrica, Romaero, Avioane Craiova, Romtelecom, Poşta Română. Condusă de Stamen Stanchev, Reţeaua, cum s-a grăbit imediat să-i spună presa Puterii, ar fi dat lovituri mortale patriei noastre dragi.
Prefigurate de informaţiile livrate presei de DIICOT, cu grava încălcare a legii, deciziile Parchetului General s-au succedat una după alta.

După dispunerea urmăririi penale, au urmat arestările preventive şi lărgirea cercului de acuzaţi. La puţin timp după anchetarea şi arestarea consilierilor interni şi a consilierilor externi, a urmat acuzarea miniştrilor Codruţ Şereş şi Zsolt Nagy.
La 5 decembrie 2006, un alt ţuluş al lui Traian Băsescu, procurorul general Laura Codruţa Kovesi, cere Preşedinţiei să accepte urmărirea penală împotriva celor doi miniştri.

Atît de atent cu el însuşi (a se vedea felul în care s-a dispus NUP în cazul Dosarului Flota), Traian Băsescu îşi dă acordul fără să se gîndească o clipă la monstruozitatea acuzaţiilor: Trădare şi spionaj la nivelul Guvernului României. Cei doi miniştri demisionează din funcţie.

Din întreaga hărmălaie mediatică se degajă, fără un efort prea mare, esenţa acuzaţiilor aduse celor doi miniştri, consilierilor lor şi consultanţilor străini: În procesul de privatizare a unor obiective strategice din 2005-2006, unele firme înscrise la licitaţie au beneficiat de date şi documente confidenţiale de la cele două ministere: al Economiei şi Comerţului şi al Tehnologiei şi Comunicaţiilor. Aceste date – susţine rechizitoriul – fuseseră livrate de cei doi consilieri, cu complicitatea celor doi miniştri, reţelei de spionaj conduse de consultantul Stamen Stanchev. Deşi Codul penal nu precizează, se înţelege că trădarea şi spionajul au motive bine întemeiate. Se poate trăda, de exemplu, din convingeri ideologice. Se poate spiona, de exemplu, tot din convingeri ideologice. În cazul afacerii Trădare şi spionaj nu putea fi vorba despre convingeri ideologice.

Şi nu doar pentru că miniştrilor "trădători" nu li se descoperise apartenenţa la vreo organizaţie politică de peste hotare, iar consultanţii nu dezvăluiau vreo activitate politică anterioară, dar şi pentru că beneficiarii trădării şi ai spionajului fuseseră companii occidentale.

Or, din cîte se ştie, companii precum Enel nu pot oferi nici unui cetăţean prilejul de a avea convingeri ideologice. Dacă ne gîndim la goana lor după profit, putem vorbi cel mult despre convingeri capitaliste. Convingeri capitaliste au însă în România şi şeful statului şi şeful Guvernului.

Eliminînd ca absurde motivele ţinînd de convingeri ideologice rămînea, desigur, un alt motiv, cel mai des întîlnit, de altfel, la trădători şi spioni: răsplata materială.

Deşi la izbucnirea scandalului, la 22 noiembrie 2006, nu s-a suflat un cuvînt despre motivul pentru care miniştrii şi consilierii trădaseră, iar consultanţii spionaseră, toată lumea a fost convinsă că se vehiculaseră sume grele. Această credinţă explică, poate, de ce nimeni din presă şi din politică nu s-a întrebat imediat asupra răsplăţii materiale.