Când plânge de disperare inima, nu este cântec mai potrivit s-o oblojească cât de cât ca doina. Se tânguie doina alăturându-se bocetului celor aflaţi lângă sicriul cu cel drag în ţintirim. Un om teribil, marea cântăreaţă Sofia Vicoveanca, a scris cuvinte de alinare pentru familiile românilor îngropaţi de cutremur. Şi, pentru a mângâia lacrimile şi ca să-i însoţească pe cei ridicaţi la cer, le-a închinat o doină cu titlul “Inimă, pământ glodos”. Au vibrat la sensibilitatea omului bun care este artista mii şi mii de români care i-au mulţumit.
Trudind departe de ţară, românii loviţi de cutremur s-au trezit că agoniseala lor udată de sudoare este amestecată cu mormanul de moloz şi ziduri frânte. Sofia Vicoveanca ştie ce prăpăd este să rămâi cu o desagă şi toată agoniseala ta să ajungă în mâinile altora, care n-au mişcat un deget ca să pună un acoperiş şi să aşeze ceva în hambar pentru văcuţă şi mioare. Când îmbuibaţii marilor puteri ne-au chinuit harta şi au făcut cadou altor tirani porţiuni de pământ românesc, când ruşii ocupau Basarabia şi Bucovina furată, mama Sofiei a pus în grabă pe umăr o desagă cu un codru de pâine şi o bucată de brânză, şi-a luat fetiţa în braţe şi a spus adio gospodăriei lor de ţărani harnici. A luat-o de la zero în România Mamă şi a ridicat o altă gospodărie în Vicov. Iar fetiţa hrănită cu bucata de brânză în drumul bejeniei a ajuns o mare cântăreaţă. Când a fost invitată să dea concerte în oraşele stăpânite de năvălitori, Sofia a cerut să dea o fugă în vechea comună. În casa familiei se instalase un colhoz, iar în pragul odăii unde părinţii ei se iubiseră trona un bust al lui Lenin. Din gospodăria veche nu mai exista decât o tufă cu bobiţe roşii, o bătrână tufă de scoruş rămasă la poartă. Când a auzit, mama Sofiei Vicoveanca a leşinat şi n-a mai mâncat decât un colţ de jimblă luni de zile. Marea slujitoare a cântului popular mi se destăinuia că, atunci când simte uitarea omenească, încalţă opincile, care, având talpa subţire, îi permit să simtă bulgării de pământ.