Două voturi

Agitaţie provocatoare în studioul televiziunii. E seara dinaintea moţiunii de cenzură, şi opoziţia se arată încrezătoare naţiunii obidite. "Mai avem nevoie de două voturi!", ne asigură guraliv liderul pesedist. Destui parlamentari din arcul puterii vor "defecta", nu-i nici o noutate, ne explică trufaşul invitat. Junele Ponta nu glumeşte deloc, pare stăpân pe situaţie, e şansa lui să dea lovitura. Să le dovedească alor săi că a crescut îndestul ca să-şi merite jilţul de preşedinte.

De partid, deocamdată. Că prea se îndoiesc atâţia vanghelioţi de calităţile, de capacitatea lui de a struni ditamai dihania politică. Vorbeşte cu înflăcărare, având grijă să presare ici-colo câte o "pocnitoare". Scânteile verbale au efect, prind întotdeauna la auditoriu, iar necoptul Victor se străduieşte să cucerească sticla. Când îşi încheie rolul, liniştindu-ne că alde Boc sunt deja demişi, în încăperea împopoţonată de sărbătoare apare "complicele" întru moţiune.

"Dacă mai era nevoie de două voturi, aflaţi că le-am găsit eu!", se fandoseşte lămuritor Crin. Vestea îl bucură definitiv pe colegul moţionist, care pleacă spre palatul de trandafiri, îmbătat de speranţe. Rămas singur în studio, şeful liberalilor se destăinuie îmbăţoşat naţiei, pregătită să ia cu asalt Bucureştiul ocupat de criza economică şi socială. Doi pedelişti i-au promis că vor vota moţiunea, şi cu astea două guvernul va fi izgonit. Contractul cu cetăţenii care i-au trimis în Parlament i-a determinat, pasămite, să răsucească spatele tovarăşilor din Modrogan.

Vasăzică, tot conştiinţa de ales al circumscripţiei va decide, nicidecum înregimentarea politică! Impetuosul Antonescu zâmbeşte păgubos, şi scena îmi aminteşte de noaptea electorală, de pomină, de an. Şi atunci, ca şi acum, grăbitul Geoană (un Ponta altfel), gătit cu haina brătienilor, s-a apucat să ţopăie înainte de soroc. Un entuziasm prematur şi caraghios, semn că nimeni nu pricepe o iotă din lecţiile trecutului, chiar şi recent. Închid resemnat televizorul, sătul să constat că oamenii ăştia se comportă ca nişte puştani. Cum să crezi într-o alternativă a imaturităţii? Clăbuci de săpun, nimic altceva. Şi gogoriţa cu suta de mii de protestanţi...

Iar ce era să se întâmple s-a întâmplat, moţiunea a picat. Păi, ce-şi imaginau opozanţii? Soldaţii portocalii n-aveau motive să dezerteze, pentru că i-ar fi aşteptat "batalionul disciplinar" ori "rezervaţia penitenciară". Disidenţa nu mai e ce-a fost cândva, miroase a carceră şi n-ai garanţia că ceilalţi ţi-o vor răsplăti pe măsură. Aşa că oamenii fără identitate din PDL s-au încolonat muţi şi orbi în dosul Robertei şi au votat prin încremenire. "Cabinetul Încremenirii" a răsuflat uşurat graţie acestor necuvântătoare uninominale. Unii au primit, cică, niscaiva "grăunţe", ca preţ al loialităţii răscumpărate. Cât despre uneperişti, gradele au bătut convingerile, iar ordinul nu se discută! Minoritarii au mers ca şi altădată alături de grămada conducătoare, fiindcă astfel i-a învăţat istoria în potrivnicia ei.

Consecvenţi s-au vădit şi udemeriştii, căci, în curând, şi limba română se va preda în... maghiară. Apropierea lor de putere - indiferent de culoare - e singurul program al etnicilor cu mofturi separatiste, un program care, iată, le-a adus cam tot ce şi-au propus. Aşadar, ioc surprize în opţiunile neexprimate ale "majorităţii toxice".
Dincolo, în piaţă, geaba s-au căznit resturile de sindicat să adune mitingiştii. Nu i-a îngăduit nici cerul, pornit să plângă pe soarta unui prezent ratat. În cele din urmă s-au găsit vreo treizeci de mii sau poate cincizeci.

Români disperaţi, strânşi cu ucaz de partid să se-ncontreze la ăia care le-au tăiat lefurile şi viaţa. De le-au ciopârţit-o că nu le mai ajunge decât să şi-o trăiască în rate prăpădite. Veniţi care cu trenul, care cu autobuze, care cu autoturisme, într-o capitală pustiită de... toalete. Dar înţesată de jandarmi, poliţişti şi civili în misiune. Bucureştenii au stat deoparte, plictisiţi să urle degeaba. În definitiv, de ce să mai ieşi, împotriva cui să protestezi şi pentru cine? Sau pentru ce? Dacă îl huidui pe Băsescu înseamnă că eşti cu ăilalţi. ˝i viceversa. Deşi, înjurându-l pe Băsescu, înjuri de fapt FMI şi Consiliul Europei. Adică îţi spargi bojogii în van. Parcă demult nu s-a murit din pricina cooperativizării sau naţionalizării? Dictatul acela al vremurilor roşii s-a întors, însă colorat euroatlantic. Ţipi, urli, protestezi, mai şi mori, dar fatalitatea istorică nu se sinchiseşte de tine, curge de nebună ca un torent apocaliptic, comandată de aiurea. Oricum, jupânul din Deal a câştigat iarăşi, e născut învingător. Victoria lui e, ce paradox!, înfrângerea noastră. Seamănă cu un "supergreu" bâzâit de "muşte" gălăgioase.

Ringul politic autohton anevoie încape şi pe altcineva. Preşedintele a atins apogeul puterii, şi adversari nu-i sunt pe potrivă. Conduce cu mână forte şi în interes propriu un popor eşuat şi o ţară umilită. Îşi râde pervers în barbă, în timp ce tumultuosul penelist încă mai caută cele două voturi cu care ar fi..., aidoma lui Lefter Popescu, cu ale sale "două loturi". Culmea, mi-l şi închipui, peste ani, pe orgoliosul Crin, plimbându-se, învins, în jurul "Casei Poporului" şi "şoptind mereu, cu un glas blajin, acelaşi cuvânt: «Viceversa!... da, viceversa!...» cuvânt vag ca şi vagul vastei mări, care, sub faţa-i fără creţ, ascunde-n tainicele-i adâncuri stâncoase cine ştie câte corăbii, zdrobite înainte de a fi ajuns la liman, de-a pururi pierdute!".