Dragă Zeus,

JURNAL DE ROMÂNIA

Ora la care îţi scriu aceste rînduri e tîrzie, în noapte, o noapte roş-portocalie dată fiind alianţa noastră, ţin minte, cum aş putea uita vreodată plimbările lungi din Curtea Cotrocenilor cu Nutzi la fereastră toată iarna noastră, ca o gutuie abia muş­cată de gura ta de bătrîn lup de mare, ah, amintirile mă chinuiesc, amintirile mă răscolesc şi… m-ar fi răscolit în continua­re dacă n-ar bate pesediştii ăştia în fe­reas­tră din cinci în cinci minute să le mai dau cîte un portofoliu şi să le mai dau jos cîte un sechestru de pe casă, ţin minte, cum să nu ţin minte, cum aş putea uita vreodată că îmi spuneai "bă, comunistule", aşa cum îmi spuneau şi băieţii ăia pe la Banca Mondială, dar în gura ta suna ca un alint, cum ca pe un alint am luat şi binecuvîntarea ta numită "muie" pe care mi-ai transmis-o la aflarea rezultatelor de la alegerile prezidenţiale din 2000 cînd, printr-o surprinzătoare mişcare doctrinară, chiar şi pentru mine, am candidat la cea mai înaltă funcţie din stat din partea liberalilor, pînă la urmă ceea ce părea o rătăcire de moment atunci, astăzi, în contextul globalizării pare o viziune pe termen mediu şi lung, ţin minte, cum să nu ţin minte, cum aş putea uita vreodată, n-aş putea dacă m-ar şi lăsa pesediştii ăştia nenorociţi să împart posturile aşa cum mi-ai spus, fac o paranteză, iartă-mă, Nutzi la Interne sau la Externe?, că mi-am notat pe genunchi şi nu mai înţeleg scri­sul, n-am să uit niciodată cum am aflat la scara avionului spre Statele Unite ale Ame­ricii că nu fac parte din delegaţie chiar dacă fusesem anunţat oficial că vom zbura împreună, tu preşedinte, eu consilier, atunci am înţeles mai bine ca nicicînd că-mi vrei binele şi mă protejezi, n-ai vrut ca odată ajuns acolo să mă răs­co­­lească amintirile de la Banca Mondială, am ştiut că e un gest de bărbăţie şi tandreţe totodată, cum la fel am înţeles şi gestul tău de a nu mă invita la petrecerea ta de la Sinaia, la Foişor, cînd împlineai o frumoasă vîrstă, m-aş fi compromis printre regii asfalturilor, ca să nu mai vorbesc că pasiunea mea pentru schi, pentru pîrtiile lungi şi albe n-are nici o legătură cu pasiunea ta pentru feţele de masă lungi şi albe, aşa că mai bine, eu să rămîn cu snowboard-ul şi tu cu atv-ul, drumurile noastre poate, Doamne fereş­te, se vor întîlni vreodată, aşa cum s-au întîlnit acum iar tu m-ai desemnat, cum aş putea să-ţi mulţumesc vreodată, mai fac o paranteză, Mitrea la Tineret sau la Parchet?, că iar nu se înţelege scrisul, poate că aceşti patru ani nu vor fi suficienţi să-ţi arăt cît de recunoscător ţi-am fost, sînt şi îţi voi fi, al tău devotat, dedicat, determinat şi delicat, pentru totdeauna, Theodor Stolojan.

P.S. Lacrimile tale din 2004 încă mai curg prin mine, deschid şi închid cicatrice, sînt şi venin, sînt şi balsam, sînt şi ploaie, sînt şi vînt…