Dragostea

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Cum să iubeşti o femeie care te respinge, care îţi spune c-o dezguşti? Oare ce-i în sufletul unui bărbat care, insistînd şi tot insistînd, se căsătoreşte pînă la urmă cu femeia? Iar ea nu face nici un secret din faptul că nu-l iubeşte? Înţeleg multe, dar asta n-o s-o înţeleg niciodată.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Cum să iubeşti o femeie care te respinge, care îţi spune c-o dezguşti? Oare ce-i în sufletul unui bărbat care, insistînd şi tot insistînd, se căsătoreşte pînă la urmă cu femeia? Iar ea nu face nici un secret din faptul că nu-l iubeşte? Înţeleg multe, dar asta n-o s-o înţeleg niciodată.

Nu-i vorba numai de demnitate, ci şi de compatibilitate. Într-un cuplu, relaţiile se pot armoniza. Cuplul dezvoltă obişnuinţe, care pot compensa, în mare parte, frustrările din primii ani. Dar cum să uiţi, dacă eşti bărbat şi nu o cîrpă, umilinţa unor luni sau chiar ani de refuz? Cunosc o doamnă în etate care, cînd are ocazia, povesteşte – uneori de faţă cu împricinatul – cum îi arunca ea ligheanul cu zoaie în cap, în timp ce el tînjea zile şi nopţi la rînd în preajma ferestrei ei.

Dar ce nu i-am făcut, spune doamna, privindu-l cu uimire, şi la 70 de ani, pe soţ ca pe o ciudăţenie a naturii, ca pe una din acele creaturi fatale pe care e mai bine să le îngădui, dacă nu poţi să le omori. L-am făcut de rîs în faţa prietenelor mele, i-am zis că are nas de răţoi şi că precis e impotent, i-am spus, de faţă cu maică-sa, că, decît să mă atingă, mai bine mă omor. Şi uite-l, e tot cu mine. M-a învins! Încă mă iubeşte! Ce porcărie mai e şi iubirea, dacă strică nişte vieţi?  Am vrut să-l înşel, însă mi-am dat seama că n-are rost. Îl înşeli pe un om ca să te răzbuni, să-l faci să sufere. Sau pentru că te îndrăgosteşti, în sfîrşit, de cineva. Motanul ăsta al meu m-ar fi iubit şi dacă fugeam de 100 de ori de acasă.

Am întrebat-o pe doamna în etate cum reacţionează soţul cînd o aude vorbind astfel? Rîde, a zis, rîde şi acum ca prostul. I se pare că glumesc. Cu timpul, mi-a spus el, o să mă iubeşti şi tu. Şi uite că am îmbătrînit împreună, iar sufletul mi-e gol. E ca o odaie, prin care n-a călcat niciodată picior de om.

În tot acest timp, bărbatul ne asculta, de parcă nu despre el ar fi fost vorba, ci despre un străin, care a vrut cîndva să-i ia femeia iubită şi a trebuit să cedeze, să se recunoască învins. Nu el era persoana de care povestea soţia. Omul acela dispăruse de mult din vieţile lor. Mi-a confirmat-o şi doamna, în jumătatea de ceas în care l-a trimis după cumpărături, înmuindu-şi mult tonul: Iubiţel, mămica vrea nişte portocale din alea zemoase. Ia dă fuguţa pînă la piaţă şi cumpără cîteva, că te pricepi!

În lipsa bărbatului, mi-am permis să remarc schimbarea: I-aţi vorbit, totuşi, cu prietenie. Pentru mine – am adăugat –, asta e dragostea, să-mi vorbească soţia, şi cînd vom împlini 70 de ani, dulce şi iertător.
Da, domnule, a zis ea, criminalul mi-a mîncat zilele. Cum să nu ştie, ştie că-l iubesc. Uneori, iubeşti fiindcă n-ai încotro. Nu pot trăi fără el, sînt dependentă de el.

Totuşi, nu pierdeţi nici un prilej să îl pedepsiţi cu amintirile. Nu-l pedepsesc eu, femeia de acum. Îi vorbeşte, aşa cum i-am vorbit, femeia din mine de atunci. Dacă el moare, mor şi eu. Dar dacă aş fi iarăşi tînără, m-aş ascunde în altă ţară, unde să nu mă găsească niciodată.