Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ţara asta a devenit un univers psiho-sentimental irecognoscibil. Nu mai iau ca reper vremurile lui Ceauşescu. Las deoparte amintiri de genul berilor Bucegi băute pe sub mese din fier ruginit dat cu vopsea albă, scorojită şi ea. Deşi chestii de genul ăsta m-au format pe mine ca bărbat: ţigările Carpaţi, Mărăşeşti şi mai târziu, Bucegi, beţii interzise, miliţia la uşă când dădeam muzica prea tare, amoruri fatale pe muzica formaţiei ABBA, agaţamente în ritm de Elvis Presley, Budy Holly şi Chubby Checker, concerte de muzică simfonică şi piese de teatru memorabile, care umpleau golul unor după-amizeze din zile în care rutina era la fel de uşoară ca praful de cocaină, lecturi alandala şi discuţii interminabile. Câteodată, un film pe video. Astăzi, spaţiul ăsta cred că este rezervat celor câteva înalte spirite care încă mai luminează - de dincolo de vremuri, de fapte şi de mărturii - bezna cugetelor noastre. Spaţiul ăsta este dedicat acum, în totalitate, privilegiaţilor istoriei, acelora care au răzbit prin idee trupul, care au zdrobit cu metafizica, lumescul jenant, şi trecător, nu-i aşa?, care ne înconjura la un momentdat şi, iată!, ne înconjoară încă. Numai ei mai au dreptul la muncă asigurat, numai ei au asigurată o locuinţă, numai ei au dreptul la o viaţă decentă asigurată. Numai ei sunt perfect egali între ei. Numai ei mai au dreptul la rutină. Numai ei mai pot gândi din plictiseală, necrispaţi, neîmpinşi la gândire de nevoia de a-ţi asigura ziua de mâine. Doar la ei spiritualitatea mai miroase frumos, ca la mine odinioară, a esenţe de cultură tare, combinată cu extracte de muzică bună, nu a evenimente coclite, ca acum.
Aşa că, am zis, las deoparte anii de dinainte de 1989. (Nu sunt nostalgic decât pe segmente. Ştiu pe cineva care m-ar înţelege, nu spui cine, persoană importantă.) Eu acum trăiesc în lumea lui Bercea Mondialu. Cu el îmi mănânc zilele. Fără metafore şi glumiţe. Sau caterinci aiurea. Mi-e o frică de Bercea Mondial de n-am cuvinte. Cică unu’ îl ţinea pe altu’ (nepotă-su???!!!) ca să bage el cuţitu’. Pardon, da’ eu merg pe stradă, cu mijloace de transport în comun, frecventez localuri mai ieftine! Trebuie să mă feresc, nu de Bercea Mondial, că impresia mea e că de ăsta nu te poţi feri, e ca un fel de destin, da’ trebuie să mă feresc de replici de ale lui. Ce aş face eu dacă s-ar da la mine unu’ ca ăsta? Aş sări la bătaie ca metodă de sinucidere, s-o termin odată ş-odată. Da’ mai întâi aş încerca să fac orice îmi cere. După aia aş încerca o metodă psihologică de abordare a chestiunii. După aia aş încerca s-o rup la fugă. Asta este lumea în care trăiesc eu, ăsta-i universul meu existenţial, doamnelor şi domnilor. Frământat, la cel mai înalt nivel, prezidenţial, de dilema existenţei / nonexistenţei bordelurilor. Persoana mea costă câteva sute de euro. Lumea mea e plină de calcule meschine. Nu mai înţeleg decât foarte-foarte puţin din ceea ce mi se întamplă. Aş putea spune că nu mă mai interesează, că sunt profund scârbit de mitocănia agresivă care-mi poartă zilele una dintr-alta. Da, dar poate că m-am tâmpit. Poate că anii ăştia, ultimii cinci-şase, în care am trăit nu în ci sub imperiul lui Bercea Mondialu m-au abrutizat şi m-au tâmpit. Şi atunci ar fi vina mea că nu-mi mai recunosc ţara. Dar asta ar însemna că aşa a fost ea dintodeauna. Or asta nu poate fi adevărat. Voi fi fiind eu tâmpit, da’ memorie încă mai am. Îmi aduc aminte de vremurile lui Ceauşescu. Nu-i aşa, domnu’ Liiceanu’? A, fără apostrof, mă scuzaţi. Îmi aduc aminte de vremurile lui Iliescu. (Cu toate ale lor, ale vremilor.) De vremurile lui Constantinescu. Nu-i aşa, domnu’ Băsescu? Tot fără apostrof, ştiu. Îmi aduc aminte de vremurile lu’ Tăriceanu. Nu-i aşa, domnu’ Berceanu? Apropo, Mondialu ăsta cum e? Ca Ceauşescu? E Mondial? Sau îi trebuie apostrof?
