Drumul către rugăciune...

Majoritatea oamenilor simt uneori ca "nu se pot ruga". Vorbim aici despre oameni care cred in Dumnezeu si cunosc frumusetea starii de rugaciune. In mod asemanator, sunt oameni obisnuiti cu meditatia, care nu mai pot medita, si oameni care citesc mult, dar traiesc si vremuri de saturatie, un soi de fuga de lectura. Noi traim momente in care lucrurile cele mai familiare, cele mai placute, cele mai dulci sufletului par sa dispara, sa se topeasca in nelinisti interioare si printre ele. Dar, oricare dintre lucruri s-ar pierde, cand pierdem legatura cu rugaciunea pare ca pierdem legaturile mentale, emotionale si spirituale cu lumina existentei. Spunem atunci "nu stiu de ce, dar nu ma mai pot ruga", in schimb simtim pustiul, deprimarea, indoiala, temerile, anxietatea si angoasele. Simtim ca am pierdut legaturile cu propriul nostru suflet, ne izbim de pustiul interior si de neputinta de a iesi din el, caci tocmai ceea ce ne poate scoate de acolo, rugaciunea, pare sa lipseasca! Toate episoadele depresive, toate episoadele de tristete si neliniste ale fiintei umane au la baza o pierdere a rugaciunii. Vestea buna este aceea ca, oricand sufletul si mintea ni se desprind de puterea binecuvantata a vietii, oricand simtim pustiul sau degringolada interioara, oricand viata pare sa ne ia mai mult decat ne da, in rugaciune si prin ea pasim iarasi catre noi insine.

Dar, daca nu putem sa ne rugam, ce facem? Daca mintea pare cuprinsa de zbucium, iar rugaciunea se sustrage trairii, nu ne bucuram, nu ne regasim in cuvinte, ce facem pentru a ne intoarce la ea?
Ei, bine, pasim din gol catre plin? Pasim prin vointa si cerere de ajutor spre lacasurile rugaciunii. "Ajuta-ma, Doamne, sa ma pot ruga din nou" poate fi prima rugaciune pe care o pu­­tem spune daca nu mai putem sa ne rugam. Rugaciunea de a ne fi re­data... rugaciunea, asta este. Poate pa­rea un paradox, dar aceasta este ru­gaciunea de credinta si aceea prin care recunoastem ca "am, cazut" din Raiul interior sau din starea mentala in care avem acces la rugaciune. Caci asta se intampla; propriile ganduri, iz­vo­rate adesea din situatiile stresante ale vietii, alteori din pure frici de viitor sau dintr-o prea intensa concentrare asu­pra tercutului, ne capteaza intr-un camp mental, in care suferinta si raul in­terior iau locul rugaciunii. Lacasul dis­perarii si al deziluziei, al urii sau al ne­fericirii este in minte la distanta de mii de kilometri de lacasul ru­ga­ciu­nii. Pe cat de departe-i America de noi, tot atat de departe sunt ru­ga­ciunea si frumusetea fiintei de mintea incetosata si disperata, de mintea care vede raul peste tot. In noi insine se intampla un fenomen interesant; lumea rau-famata nu poate convietui la un loc cu sfintii, cum lumea orasului luminat nu poate fi in acelasi loc cu lumea orasului intunecat. La fel se intampla in interiorul nostru; rugaciunea nu poate convietui in acelasi loc cu disiparea interioara. In vreme ce rugaciunea inseamna credinta si speranta ca ceea ce-i rau se poate schimba, ca exista o putere care poate strabate intunericul pentru a ne ajuta, disperarea si suferinta inseamna credinta in puterea raului si a pustiului. Cand nu ne mai putem ruga, noi ne rugam totusi, dar in sens invers. Noi gandim raul si credem in el, si de aceea... coboram mai mult si mai mult in rugaciunea inconstienta, in rugaciunea ce marturiseste credinta in rau. Tuturor ni se poate intampla una ca asta si, daca se intampla, nu-i nefiresc, dar, in acelasi timp, trebuie sa aprindem lanterna rugaciunii pentru a ne intoarce in lumina adevarata si-n iubire. "Ajuta-ma, Doamne, sa ma pot ruga" este radacina rugaciunii, este un pas la fel de mare ca acela facut de om cand a ajuns pe Luna, catre in el se ascunde declaratia noastra de credinta in Dumnezeu si de aici... incepem sa ne intoarcem catre viata. Citirea unor rugaciuni deja scrise este al doilea pas pe care-l putem face spre starea reala de rugaciune. Cand nu simtim rugaciunea, mintea nu se afla in campul ei. Cand nu simtim dragostea, mintea nu este legata sincer de dragoste. Cand nu simtim bucuria, mintea bajbaie prin alte cotloane ale constiintei, si de aceea trebuie sa ne orientam stradania catre a ne readuce mintea in starea de iubire, de bucurie sau de rugaciune. De fapt, starea de iubire si de bucurie a sufletului, simpla stare de multumire creeaza automat dispozitia catre rugaciune si rugaciunea insasi. Cand pierdem legatura cu rugaciunea, in ea se ascunde o pierdere a legaturii noastre cu iubirea. Sa citim rugaciuni, chiar daca nu le simtim, chiar daca mintea se pierde in alte ganduri in prima faza; sa mergem la biserica, sa ne intalnim cu oameni care ne plac si care ne iubesc, sa facem lucruri care ne plac; iata cateva dintre metodele simple de a ne intoarce spre rugaciune sau spre starea de iubire a sufletului nostru.