Drumul drept în viaţă

Folclorul lumii banilor - există şi un ase­menea folclor! - spune că la baza oricărei afaceri reuşite stau câteva falimente frumoase. Unii sunt mai precişi şi vorbesc de trei falimente, care-s frumoase fiindcă te pun pe drumul cel bun, al succesului.

Cred că şi în cazul afacerii căreia îi zicem viaţă, lucrurile stau la fel. O apuci de câteva ori greşit, iar datorită ezitărilor şi opţiunilor nepotrivite îţi dai seama apoi, parcă prin compensaţie, care-i drumul tău. Nimeni nu se laudă cu rătăcirile ori cu drumurile pe care a mers un timp, fiindcă ori n-a avut nici o îndrumare, ori n-a avut încotro. Dar când doi astfel de fii rătăcitori ajung să se recunoască fiecare în parcursul în viaţă sinuos şi poticnit al celuilalt, recunoaşterea vine cu un soi de mândrie de învingător. Ca atunci când ai devenit suficient de matur şi de stăpân pe tine, ca să vorbeşti relaxat, fără sfiiciuni, despre eşecuri, despre prostiile pe care le-ai făcut până a te înţelepţii.

O doamnă de toată stima, care n-a prea avut ocazia să discute deschis despre slujbele pe care le-a avut, până a urca într-un rost funcţionăresc plin de griji, de responsabilităţi publice şi de răsplăţi mai degrabă sufleteşti, decât băneşti, dar destule ca să se poată considera o femeie realizată social, mi-a scris pe un bileţel, ca la o întâlnire conspirativă, cele trei falimente reuşite din prima tinereţe a dumisale: ospătăriţă, pirotehnician, primitor-distribuitor.

Mi-ar plăcea să iau parte la o întâlnire a celor care au făcut tot felul de ocoluri, până a nimeri drumul drept. Un profesor universitar bătrân mi-a mărturisit, din condiţia sa ultimă, de academician, c-a fost întâi băiat la toate la un negustor, un om obtuz şi rău, cum sunt mai toţi mărginiţii cu bani, că l-a urât de moarte pe acest om, mult timp după ce l-a pă­răsit, dar că ulterior i-a fost recunos­cător, întrucât din lumea aceea dură, plină de nedreptăţi, a rămas cu o seamă de ade­­vă­ruri durabile despre firea oamenilor. Trecând timpul, tot ce la un moment dat părea un necaz fără sfârşit şi o soartă ingrată s-a vădit a fi lecţia de căpătâi, temeiul anilor mai buni care au urmat.

Există un bine în orice rău şi un rău în orice bine. E doar o chestiune de timp, ca să realizezi miezul de bine din căutările, aparent fără nici o direcţie, din tinereţe. Noi le zicem meserii multor îndeletniciri pe termen scurt. Chiar şi cuvintele serviciu şi slujbă par a trimite la nişte profesiuni. Americanii fac mai bine deosebirea dintre ocupaţiile de pasaj şi profesiunile cu şcolire şi de o viaţă numindu-le pe primele job-uri. Şi în Occidentul Europei, cei care au bâjbâit în tinereţe sunt priviţi cu ochi mai buni decât cei cu un parcurs liniar, pentru care au ales, mai bine zis au decis, drumul în viaţă alţii.

Întrebarea e: cum îţi dai seama că eşti, în sfârşit, pe drumul tău, nu contează cât de cotit mai pare încă? Răspunsul e descurajant de simplu: Nu poţi iubi un drum al altuia. Îl invidiezi, dar nu-l iubeşti. Dacă munca pe care o faci e o plăcere de la un cap la altul, plăcerea asta e chiar drumul.