Dumnezeu... eliberat de suferinţă

”În spatele fiecărei plăceri se află şarpele nefericirii. În lume nu există plăcere permanentă. Corpul îţi poate fi foarte frumos şi puternic, dar deodată te poţi îmbolnăvi şi nimic nu îl mai poate vindeca. Poţi fi foarte bogat, însă oricând se poate produce un faliment bancar şi pierzi totul. De ce să treci prin aceste suferinţe iluzorii? Ei, bine, şi Dumnezeu este la fel de dezamăgit, pentru că El ne doreşte, iar noi i-am întors spatele iubirii sale. şi El suferă, deoarece El a produs această separare. Iar până când nu alegem să ne îndreptăm privirea către Dumnezeu, el nu ne poate şi nu se poate elibera de suferinţă”, spune înţeleptul Yohananda în cartea sa, ”Divina Iubire”(Ed. Ram).

Ei, ştiaţi că Dumnezeu suferă în noi de câte ori suferim noi înşine? Ştiaţi că Dumnezeu e dezamăgit în faţa eşecului nostru de a căuta adevărul, iubirea şi lumina sa? Ne-a spus-o şi Isus în diferite forme. ”Dacă i-ai dat acestui sărman, Mie mi-ai dat”, a spus Isus, sugerând – iată – că alinarea suferinţei celui sărman e alinarea suferinţei lui Dumnezeu. Nouă ne captează atenţia, energia şi mintea lucrurile acestei lumi. Pe noi ne încorsetează sentimentele, emoţiile şi percepţiile, cu ajutorul cărora observăm lumea, o analizăm, îi învinuim pe ceilalţi sau ne învinuim pe noi înşine, iar această observare continuă a lumii ne oboseşte şi ne distrage de la adevărata cale către fericire. Lucrurile trecătoare ne amăgesc ochii, strălucirea lor ne incită să credem mereu că fericirea e-n fiecare lucru pe care, dacă l-am avea, ne-am simţi fericiţi. Până şi cea mai măreaţă dintre toate iubirile unui om cade de pe soclu de îndată ce îi este la îndemână. Ceea ce avem nu ne mai face fericiţi într-o zi. Oricât ar fi de grandioasă realizarea, într-o zi conştientizăm că ea nu ne-a adus o fericire permanentă. Eşecul lui Dumnezeu însuşi e-n eşecul nostru prin nisipurile mişcătoare ale omenescului. Asta pentru că avem atenţia fragmentată, bulversată, avem privirea îndreptată către trecător, nu spre nemuritor. E-o amăgire inconştientă aici, o nevinovată manifestare omenească în faptul că lumea ne interesează mai mult decât Dumnezeu, dar numai pentru că ea e contrastul, suferinţa însăşi e contrastul pentru fericire şi dumnezeire.

Calea către fericire trece prin suferinţă, dar într-o zi, pentru unii în ziua în care suferinţa devine insuportabilă, pentru alţii, mai norocoşi, când învaţă din experienţa de suferinţă a altora, gândul, dorinţa, nevoia, emoţia şi sentimentul se deschid şi se orientează după busola de lumină şi iubire a adevărului lui Dumnezeu. Numai atunci când Dumnezeu ne ocupă mintea, inima şi fapta mai mult decât lucrurile lumii vom putea simţi iubirea, care nu se mai topeşte ca un fulg de zăpadă şi vom trăi în lumea formelor trecătoare, cu sufletul îndreptat către ceea ce este nemuritor. Când ne vom ruga şi îl vom iubi pe Dumnezeu cu adevărat, ne vom gândi mai puţin la ceea ce avem sau nu avem, la ce ni se dă sau la ce ni se ia, la ce vine sau la ce pleacă şi vom înţelege trecătoarea iluzie a frumuseţii formelor, trecătoare iluzie a bogăţiei, trecătoare iluzie a plăcerilor omeneşti. Dumnezeu e fericit dacă putem trăi sentimentul prezenţei sale în noi, iar pentru asta trebuie să ne gândim tot mai mult la el, să ne rugăm lui, să ne petrecem mai mult timp în solitudine şi, când suntem în lume, să-l vedem ascuns în toate manifestările!