Dacă fiinţa umană are de învăţat cu adevărat o "lecţie de viaţă" şi încă una în care stau toate tainele Vieţii, ale alcătuirii sentimentelor, emoţiilor şi întâmplărilor existenţei, această lecţie s-ar putea numi "lecţia despre cuvânt". "Lecţia despre dumnezeirea cuvântului" şi taina care face din cuvânt izvor de viaţă sau izvor de suferinţă ar trebui strigată până când şi pietrele ar zice: "Am înţeles"!
Lecţia despre puterea cuvântului ar trebui scrisă, spusă şi dăruită până când oamenii ar recunoaşte în propriile lor cuvinte binecuvântarea sau blestemul, fericirea sau suferinţa, dreptatea sau absenţa ei. Căci nu hazardul a pus la începutul Bibliei această fantastică poveste a "cuvântului", această fantastică poveste a "Facerii Lumii"; "La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu"! Din Cuvânt s-a ivit tot ce este, şi de la ivire Dumnezeu a rămas lucrător în Cuvânt. Nu în depărtatele cotloane ale cerului şade Dumnezeu, gata să-i pedepsească pe cei răi. Nu-i doar în stele, nu-i doar în flori şi nu-i Dumnezeu numai în zâmbetul inocent al unui copil, cât în chiar Cuvântul "gurii tale", cum ne spune tot Biblia...
Şi Dumnezeu a zis: "Să fie Pământ" şi aşa a fost... "Dumnezeu a zis cuvinte". A zis şi s-a făcut. Dumnezeu n-a stat pe gânduri. N-a spus: "Să fie Pămân" apoi l-au cuprins gândurile negre şi s-a îndoit că ceea ce "a zis" s-ar putea să nu fie, cum face omul.. Biblia ne spune că el "a afirmat, a zis". Nu i-a fost teamă, aşa cum teamă îi este omului care "zice". Nici Iisus nu s-a îndoit atunci când a făcut miracole, când a mers pe mare, când a certat vânturile şi valurile sau atunci când a vindecat ceea ce părea cu neputinţă de vindecat. Ba el a spus: "şi voi puteţi face toate acestea şi încă unele cu mult mai mari"! Lecţia despre Cuvânt ne aminteşte că, de la Facerea Lumii puterea Cuvântului nu s-a făcut mai mică. Dacă am spune că în cuvânt nu există putere, am spune că Dumnezeu este slab. I-am nega puterea lui Dumnezeu şi - poate - inconştienţi de prezenţa Lui în Cuvânt, păcătuim prin teama şi prin îndoiala noastră...
În Cuvântul pe care omul îl "zice", Dumnezeu este viu... şi dacă-i aşa, ce facem noi, oare, când privim către răul care ne chinuie şi rostim neîncetat; "Este rău, nu avem ce ne trebuie! Cei mai ticăloşi dintre oameni au noroc şi noi ne zbatem în suferinţă? Prin credinţa noastră rostim Cuvântul şi facem vie, lucrătoare, puternică şi prezentă... forţa răului. Noi spunem "nu avem bani", "nu putem face cutare sau cutare lucru", "nimeni nu ne ajută" şi, prin spusele noastre activăm situaţiile grele, hrănim evenimentele nefericite sau lipsurile şi ne afirmăm singuri "lipsa de ajutor". Noi îi facem puternici pe ticăloşi, căci privim către puterea lor cu întreaga credinţă şi o spunem fără nici o îndoială. De-am avea aceeaşi credinţă în cuvântul alinător şi-n cuvântul prin care ne afirmăm darurile, de-am putea spune cu toată credinţa "Dumnezeu este în Cuvântul pe care-l rostesc şi de aceea eu am ceea rostesc", am ajunge la înţelegerea deplină a lecţiei despre "dumnezeirea cuvântului".
Căci, dacă omului îi lipseşte ceva, se întâmplă pentru că el "a zis că-i lipseşte". Iar ceea ce omul a spus că-i lipseşte nu-i de la Dumnezeu. Ceea ce omul "nu poate" şi a zis "nu po" nu-i de la Dumnezeu. şi când omul a zis "mă îndoiesc sau mi-e teamă", nu-i de la Dumnezeu! Dumnezeu spune că tu ai ceea ce spui prin cuvintele tale. Dacă spui "nu pot", cum ar fi posibil să poţi? Dacă spui singur că eşti rău, cum să fii bun? Dacă vezi în lume doar neputiinţa, frica, distrugerea şi suferinţa, cum să ţi se arate o lume mai bună? Să-ţi îngrijeşti Cuvântul pe care-l spui cu propria gură este, poate, cea mai mare dintre toate tainele existenţei. Să ai încredere în Cuvântul care sprijină viaţa şi sădeşte frumuseţe în sufletul tău ca şi în sufletul altuia, asta-i de la Dumnezeu! Să creşti în curaj, în credinţă, în puterea faptelor binecuvântate, să spui cu toată inima că există har, frumuseţe şi dragoste înseamnă "să spui" Adevărul şi să rosteşti cuvintele pe care ţi le spune Dumnezeu!