Dusu-s-a Băsescu Piază Rea!

Undeva, oriunde în România electorală. Forfotă planificată şi organizată de agitatorii de partid. Înfipţi pe-o scenă, doi dintre ăştia, tineri şi fermi, urlă la microfon. Dau indicaţii mulţimii luate cu arcanu pentru vizita preşedintelui-candidat. O instruiesc cum şi când să scandeze "Bă-ses-cu ! Bă-ses-cu !", ori să ridice panourile cu sloganul burghiu. Prostimea, rămasă aşa de pe vremea ailaltă, nu crâcneşte neam, se lasă în voia agenţilor şi strigă ce i se porunceşte. Păi, ce altceva poate să facă o gloată? Ce-ar mai fi democraţia sau dictatura fără ea? Culmea, dar, deşi ambele diferă în conţinut, sunt părelnic ireconciliabile, reazemul amândurora e, la urma urmei, tot plebea...

Un murmur prelung se aude deodată, creşte în învolburare, se sparge în aerul isterizat şi norodul izbucneşte grotesc: "Bă-ses-cu! Bă-ses-cu!". Pe scena gemând de recuzita electorală şi de băgătorii de seamă, se arată mult-ovaţionatul-şi-iubitul-preşedinte. E jigărit şi murdar de noroi pe pantalonii de campanie, s-a pipernicit de ura cărată ţâfnos pretutindeni. Doar cătătura îi e de fiară speriată, de animal încolţit de primejdia votului potrivnic. Din prezidiul de argaţi sare un primar de cătun şi i se îngenunche la picioare.

Lumea se-nfierbântă, la semnalul dirijorilor năimiţi cu parale şi ranguri publice. Nătărăul îşi scoate batista din buzunar şi se pune pe frecat nădragii stăpânului. Brusc, adunătura începe să-l imite pe slugoiul înfăşurat în tricolorul atât de drag Băsescului, curăţând cracii imaginari ai Jupânului. Se flutură flamuri, se slobozesc în văzduh baloanele portocalii, se tropăie, se behăie, se şuieră, delirul oranj e în toi.

Candidatul, nedus încă de la Cotroceni, muşcă primele vorbe. Vocea îi e siteavă, sună dogit, slăbită de oboseala încrâncenării. "Eu am şi ficatul, şi inima, şi mintea sănătoase şi nu voi ceda presiunilor mediatice, iar cu nervii stau mult mai bine decât ei", se făloşeşte caraghios insul cu pretenţii de reales. Doar noi, cei care suportăm de cinci ani toanele şi proasta creştere băsesciană, stăm rău şi cu ficatul, şi cu inima, şi cu nervii, România e bolnavă grav! Iar vaccinarea împotriva "gripei «Să trăiţi bine»" se apropie, nu mai e mult! Şi nici cu şira spinării nu stă altcumva înaltul manipulator, e drept şi ţeapăn ca un stâlp şi se jură că nu se va înclina în faţa nimănui. Niciodată!

Mulţimea se dezlănţuie, împunsă pervers de sforarii partidului ventuză. Preşedintele plânge acum, tulburat de amintirile cu catarg. Trupul micşorat îi tremură patriotic, şi din ochi îi picură lacrimi. Roşii, galbene, albastre... E chiar drapelul naţional, abia şterpelit de sub perna nostalgiei propagandistice. Căpitan pe mările şi oceanele străinătăţii, se culca şi se scula cu mâna la chipiu şi cu privirea la steagul în trei culori. Suspinul său îmblânzea furtunile şi valurile, răzbătea hăt departe, până în porturile sfintei bişniţe. Emoţionat, poporul, întrolocat la ceas electoral, lăcrimează cu voie de la responsabilii în solda cărora s-a vârât din nevolnicie.

Preşedintele îşi şterge cu dosul palmei ochii încercaţi, zvâcneşte din braţe, loveşte podeaua cu furie şi se răfuieşte cu cealaltă Românie, aia care nu-l iubeşte. Nici măcar nu-şi închipuie că România lui e o minoritate după chipul şi asemănarea sa. Urâtă, pusă pe harţă, vrăjmaşă, grobiană şi primitivă. România lui înseamnă fel de fel de mihăieşi, avrameşti, patapievici şi ungureni ţucălari şi sinecurişti, nişte fanatici ai urii şi răzbunării. Îşi aminteşte iarăşi de poporul din subordine, ăla care l-a înscăunat şi l-a întors din suspendarea parlamentarilor odioşi, lui i se adresează patetic. "Maria! Maria! Come on!", răcneşte răguşit, ca să le dovedească clevetitorilor că nu e singur.

Maria păşeşte stingheră şi timidă, aidoma unei jucării programate de soţul lipsit de scrupule. Nefericita femeie e silită să joace într-o piesă ce nu-i aparţine, însă se supune ca-ntotdeauna, e obişnuită şi resemnată deja cu mitocăniile cinicului consort. Elena Udrea aplaudă cu simţirea umezită şi scapă un "Bă-ses-cu! Bă-ses-cu!" hormonal. Liota de susţinători contra cost erupe din nou şi-i ţine isonul poliministresei cu lipici la tizul inocentului Trăienel. În dezmăţul de ploconire iraţională, se iveşte sponsorul electric al maimuţoilor solomonizaţi, poetul disident Dinescu. Aplaudacii mârâie agresiv, iar câţiva îl huiduie întărâtaţi. Preşedintele se încruntă, se zbârleşte otrăvit şi-l goneşte pe musafirul iţit să-şi repare onoarea, mototolită taman la el în bătătură.

"Moşierul de la Cetate" se retrage umilit, în timp ce prietenu-i de altădată rămâne cu securiştii ăi de treabă, ce-i sunt nespus de dragi. La Palat îl aşteaptă cu călcâiele lipite alţi generali, săltaţi în grad pentru trădare, cu care tocmeşte guverne perisabile. Judecătorul suprem al comunismului tismăneantizat iubeşte nu numai trădarea, ci şi trădătorii. Cu ei visează să conducă încă un mandat, cu ei şi cu frustraţii fundamentalişti pitiţi în straie europeneşti.

"Rupeţi rândurile!", răsună comanda cazonă a politrucului însărcinat să împrăştie turma îmbăsescizată. Mitingiştii se răsfiră în cadenţă, călcând adânc în nămolul uliţelor afundate în beznă. Preşedintele pleacă vitejeşte, cu limuzina păzită de sepepiştii vigilenţi. Girofarele ţiuie strident şi aruncă săgeţi de lumină portocalie pe şoselele noptatice. Alaiul îl urmează plescăind de importanţa momentului. Li s-au pregătit ospeţe pe cinste, cu vinuri reci şi parfumate, cu bucate de partid şi de stat, cu linguşeli şi bale omagiale.

În baia asta de minciună şi demagogie, supravegheată de dresorii de odinioară ai Miliţiei şi Securităţii populare, s-a sfârşit traseul prezidenţial al instigatorului la duşmănie şi revanşă. Dusu-s-a Băsescu Piază Rea!