E greu la deal cu bani puţini

A venit timpul ca întreaga noastră societate să înveţe să facă mult cu bani puţini. Fiindcă anii 2004-2008, când o parte a populaţiei României avea acces la împrumuturi consistente date de bănci, au trecut. Şi nu cred că vom mai vedea, în viitorul previzibil, venind peste noi - din afara ţării! - valuri de bani cum veneau în acei ani.

Grosul populaţiei, din nefericire, a continuat şi atunci să trăiască din veniturile curente, foarte mici în cazul celor mai multe familii, din care erau nevoite să-şi procure mâncare, să plătească întreţinere, să-şi cumpere haine şi, în rare situaţii, să călătorească. Dar vreo câteva milioane de români - fapt deloc neglijabil - şi-au procurat bunurile şi serviciile de pe piaţă plătind combinat: din venituri proprii şi din credite.

Băncile, care aveau bani mulţi, îşi doreau o multiplicare rapidă a creditelor, cu deosebire a celor în valută. Unde a dus înmulţirea împrumuturilor? Societatea noastră a înregistrat mai mult consum, mai mult confort. De fapt, o creştere a bunăstării. E rău că populaţia şi-a putut îmbunătăţi astfel condiţia de viaţă? Pare că o astfel de întrebare nu poate să aibă decât un singur răspuns: e chiar foarte bine. Cu o condiţie însă: ca o astfel de bunăstare, pe datorie, să fie obţinută cu îndeplinirea unor criterii cu desăvârşire raţionale. Şi nicidecum emoţionale.

Efectul, în cele din urmă, s-a dovedit a fi fost pervers. Căci pe piaţa internă cererea de consum a surclasat oferta de bunuri şi servicii. Aşa ne-am trezit noi cu o explozie dra­matică a deficitului contului extern. Şi spun dramatică pentru că ajunsesem să consumăm mult mai mult decât produceam în ţară.

În anii 2004-2008, în timp ce PIB-ul României era în plin avânt, oferta de bunuri şi de servicii din producţia internă creştea lent. Iată de ce populaţia avea prea puţine motive să spere că pofta de consum, hrănită cu importuri, ar putea fi ruptă mult timp de pofta de muncă. E drept că o industrie financiară solidă, cu instituţii care au acumulat experienţă, competenţă şi care şi-au consolidat relaţii puternice în toată lumea, se dovedea a fi mai puţin o realitate complementară şi mai mult o alternativă. Băncile româneşti cu capital străin, îndeosebi, ca să poată acorda credite de consum populaţiei sau credite pentru companii, nu erau constrânse în nici un fel să recurgă numai la economisirea internă, inevitabil restrânsă. Ele au adus, pe piaţa noastră, o parte consistentă din ce au strâns ţările dezvoltate. Bani economisiţi în alte părţi ale lumii au ajuns aici, în băncile româneşti. Iar băncile noastre, ca să-i valorifice eficient, s-au repezit să dea împrumuturi uneori cu buletinul de identitate, în loc de buletinul de competitivitate.

Cum ajungeau aici bani din toată lumea? Era un semn al timpului. Al unui timp în care banii goneau pe întreaga planetă, din prezent în viitor şi din viitor în prezent, într-un nesfârşit du-te-vino. Imense sume de bani, economisite, erau plasate în contul viitorului. Adunate în depozite bancare. Sau la burse, unde erau schimbate pe titluri de valoare. Ori în fonduri de investiţii, în fonduri de pensii, în fonduri ipotecare şi în multe alte fonduri. De acolo, din contul viitorului, banii erau recirculaţi în prezent, cu scopul declarat de a fi valorificaţi imediat. De fapt, erau împrumutaţi companiilor. Sau populaţiei. România, după 2004, când a intrat în NATO, a fost cuprinsă în acest iureş. Au cunoscut astfel şi la noi o amplificare fără precedent intermedierile între cei care aveau bani liberi, pe care voiau să-i plaseze în condiţii avantajoase, şi cei care aveau nevoie de bani şi voiau să-i atragă.

Când a venit criza, în toamna lui 2008, fluxul de bani a încetinit. La fel şi cererea de consum. Contul nostru extern, supus unei ajustări drastice, a fost principala cauză a recesiunii din 2009. Aşa am învăţat noi, pe viu, că intermedierea financiară, în nici o ţară, nu poate urca peste cota de la care începe dezechilibrarea balanţei cerere de consum - ofertă de bunuri şi servicii fără ca, mai devreme sau mai târziu, să vină o usturătoare notă de plată. Şi iată că a venit.
Acum învăţăm o lecţie nouă, în condiţii noi. Şi chiar dacă e greu la deal cu bani puţini, n-avem de ales. Suntem nevoiţi să urcăm.