Eminescu a murit la timp!

Pentru că tot a fost comemorată săp­tă­mâna trecută ziua morţii lui, ocazie cu care Muzeul Literaturii Române l-a tra­tat cu nemernică indiferenţă, am încercat să-mi imaginez cum i-ar fi mers omu­lui Eminescu dacă trăia în zilele noastre.

Să zicem că revoluţia l-ar fi prins pe la vârsta de douăzeci şi ceva de ani. Fiul căminarului Eminovici din Ipoteşti petrecuse câţiva ani ca student la Viena şi la Berlin, dar fără să-şi termine studiile. Se întâmplase ca în noap­tea de 21 spre 22 decembrie, neavând somn, ceea ce nu era un lucru tocmai neobişnuit pentru el, poetul să treacă prin zona Universităţii.

Revoluţionarii se încontrau cu tanchiştii. Prins la mijloc, Eminescu a trecut de partea primilor. Aceştia, deşi poetul nu apăruse niciodată la televizor, l-au recunoscut. Câţiva îi ştiau pe dinafară „Împărat şi proletar". Mai târziu, când s-au dat certificate de revoluţionar, văzând că Eminescu întârzie cu cererea, l-au căutat să-l întrebe ce are de gând.

El a spus că nu-l interesează. Nici spaţiul comercial aferent? Nici parcela de pământ la care avea dreptul? Nici.
Le-a întors spatele bombănind, semn că sănătatea lui mintală dădea încă de pe atunci de bănuit. După asta, a venit întrebarea aia cu ce-ai făcut în ultimii cinci ani. Eminescu, a cărui notorietate devenea tot mai mare, n-a scăpat.

De la „Împărat şi proletar" i s-a tras totul. Proletar, a?! Nu mai era nevoie de altă mărturie că se numărase printre cântăreţii fostului regim. L-au tăvălit nişte gazete prin cerneală. Dar lui nu i-a păsat. Aşa cum nu i-a păsat nici de faptul că, tot întârziind cu plata chiriei, s-a pomenit scos în stradă. Atunci, cineva şi-a adus aminte de participarea lui la revoluţie şi a cerut public ca Primăria Capitalei să-i ofere o locuinţă.

Primarul Viorel Lis, care-i iubea necondiţionat pe artişti, nu-l putea refuza pe Eminescu. L-a refuzat însă Eminescu pe Lis, spre bucuria celor de la Uniunea Scriitorilor, care au repartizat apartamentul cu pricina unui disident care trăise la Aiud pe vremea lui Ceauşescu şi se mutase acum la Bucureşti. Tranziţia lovise serios în bugetul lui Gheorghe Eminovici, astfel că fiul său primea tot mai rar bani de acasă. Noroc că nu prea mânca, iar de modă nu se sinchisea deloc.

Purta aceleaşi haine vechi, peticite şi aceleaşi ciubote rupte în picioare. Câţiva prieteni au sărit să-l ajute, dar cum? Somând autorităţile să-i ofere un serviciu adecvat. L-au încadrat după un timp ca inspector la învăţământ. Imediat s-a zvonit că a fost colaborator al Securităţii.

CNSAS n-a găsit nici o dovadă în acest sens. Dar ce nevoie mai era, de vreme ce poetul fusese la studii în Occident?

Se ştia bine că toţi cei care mergeau acolo semnau un angajament înainte să..., aşa că... Cuprins de silă, poetul şi-a dat demisia. A urmat apropierea de Partidul Conservator. Partidul lui Voiculescu adică. Asta era prea de tot. Liiceanu a cerut să-l scoată din manuale, unde tocmai intrase. România literară i-a întors definitiv spatele. Varujan i-a respins împrumutul de la Fondul literar. Cine îl pusese să fie contra liberalilor?

S-au auzit câteva voci răzleţe în Parlament: E marele nostru poet, vreţi să-l lăsăm să moară de foame? Au propus o pensie viageră, dar propunerea a fost respinsă. În mod nesperat, lucrurile iau o întorsătură favorabilă, în sensul că Institutul Cultural Român hotărăşte să-l traducă pe autorul Luceafărului într-o limbă de mare circulaţie.

Ghinion însă, chiar atunci s-a descoperit o poză a poetului alături de Ion Iliescu, făcută în vremea când acesta din urmă era prim-secretar la Iaşi. Asta, da, nenorocire! Sărmanul visător s-a lins pe bot de orice apariţie în străinătate. Başca faptul că Manolescu abia a pomenit de el în Istoria lui literară. Adevărat, nu putea aspira la un spaţiu egal cu Cărtărescu.

Dar, de, îşi merita soarta! În afară de faptul că nu se avea deloc bine cu membrii GDS, Eminescu nu fusese inspirat să scrie măcar două rânduri despre monarhie. Unde mai pui că era şi eurosceptic, ca să nu spun xenofob, mărturie stând, între altele, atât de lăudata poezie Doina.

O cam dădea cu oiştea în gard domnul Eminescu. Nu prea era politically correct, chiar dacă era scârbit de politică, nefăcând parte, se înţelege, din nici un partid.

Să mai continuu? Nu! Mi-este frică. Îi mulţumesc totuşi lui Dumnezeu că Eminescu a trăit cu mult înaintea noastră şi a murit la timp. Avându-l astăzi printre noi ca om, exista riscul să nu-l mai avem, poate, ca poet.