Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mulţime de frici bântuie sufletul şi mintea unui om. Frica de Dumnezeu e printre ele şi-i pe nedrept, căci Dumnezeu este un domn al iubirii, dar pentru că mergem, încă, pe cărări întunecate şi pentru că suntem, încă, ”adormiţi”, ne e frică de însuşi momentul izbânzii noastre asupra fricii. Ne este frică de viitor, frică de trecut, frică de păianjeni, de înălţime, de cădere, de întuneric, de ape, de cutremure, de terorişti şi, mai ales, ne o frică teribilă de oamenii de lângă noi. Ne e frică de părăsire, de trădare, de singurătate, de slăbiciune, de boală, de bătrâneţe, ne e frică de tot ce mişcă, chiar dacă unii dintre noi cred că nu au frică. Frica noastră rămâne, însă, o stare omenească, o trăire a omului adormit faţă de iubire şi faţă de adevăr. Neliniştea şi suferinţa omenească e reală, lipsa de speranţă devine covârşitoare pe măsură ce anii ni se adaugă sub paşi, pe măsură ce devenim mai maturi, pe măsură ce inconenţa şi vigilenţa naturală a fiinţei noastre e înlocuită cu vigilenţa minţii. Poate că trecem prin perioade de frumuseţe. Unii câştigă bani mulţi, alţii capătă prestigiu, unii se ridică din condiţii mizere, alţii izbutesc să arate lumii un chip mulţumit, un chip de câştigător într-o existenţă plină de perdanţi, de rătăciţi, de săraci şi de eşuaţi. Dar, într-o bună zi, fără lumina sfântă a Duhului ce ne călăuzeşte de la Hristos încoace, fără o întoarcere deplină, totală şi un abandon absolut în braţele lui Dumnezeu, Egoul eşuează în frică, în îndoială şi-n deziluzie, iar acesta-i eşecul lui de a ne face fericiţi.
Egoul, el este autorul fricilor ce nu ne părăsesc. El este acela ce presară întunericul îndoielii în inimi şi ne poartă paşii către zeci şi sute de forme ale unor oraşe interioare, care poartă în ele pecetea Sodomei şi a Gomorei. ”Un singur om credinios de-ar fi în cetatea aceasta, o voi salva de la pieire”, a spus Dumnezeu. Pe acest om credincios, pe acesta îl căutăm şi noi în noi înşine. Oricât am gândi că se poate să ne ducem vieţile în fericire, făcând bogăţii fără număr, nesiguranţa şi neliniştea, teama şi îndoiala ne vor călca pragul minţii într-o zi. De altfel, cine n-a cunoscut măcar o frică, cine n-a trecut prin absurdele cotloane ale furiei, ale disperării, ale pierderii şi ale neliniştilor omeneşti? Lucrurile lumii sunt bune, nu trebuie să renunţăm la ele dacă le putem atinge şi avea, dar inima noastră are nevoie de mai mult, mintea noastră are nevoie de pace şi inima are nevoie de iubire. Fără ca trăirile lui Dumnezeu să se nască în noi, fără pacea lui Hristos şi fără bucuria ce ne e scris s-o cunoaştem prin credinţa în puterea divină, Egoul nu ne poate duce decât spre nefericire şi spre disperare. Spre frică şi spre îndoială continuă se duce mintea, căci ea păstrează în sine neiertarea şi vinovăţia, dorinţa de răzbunare şi de ură atâta vreme cât se încrede doar în ”EU”.
Avem nevoie să păşim spre omul nou despre care ne-a vorbit Isus, căci în acest om nou, în acest om bun şi frumos, în care ne dorim să ne ducem existenţa, se află şi Mântuirea, izbăvirea de frică şi de îndoială. Propria noastră transformare interioară este tot ce avem nevoie, orice ni s-ar întâmpla în viaţă, pentru ca robia fricii şi a deziluziei, a sigurătăţii Eului să înceteze. Nu suntem singuri pe lume, Dumnezeu e cu noi şi numai această cunoaştere, adusă în trăirea noastră, ne poate salva din ghearele sutelor de spaime ce ne îndepărtează de propria noastră natură fericită.
Citește pe Antena3.ro
