Eu chiar L-am văzut pe Dumnezeu

Prima dată s-a întâmplat în noaptea în care m-am născut, nu pentru că era noaptea de Înviere, ci din cauza faptului că m-am născut.

N-am, se-nţelege, nici o amintire de atunci. Doar mi s-a povestit că pe mama a podidit-o plânsul şi că afară ploua, dar eu cred că n-a fost ploaie, ci lacrimile ei pe care Dumnezeu le-a înmulţit, picurându-le în semn de bucurie peste lume. Pe urmă, cam pe la vârsta când nu ştiam dacă o să mai fiu copil începând să fiu adolescent, am dormit într-o noapte în casa bunicilor mei dinspre mama. De fapt, ar fi trebuit să dorm, însă n-am închis un ochi toată noaptea.

Mă aflam într-o cameră ce fusese grajd în trecut. Acolo îmi plăcea să stau când zăboveam peste noapte la bunici. Rămăseseră agăţate pe pereţi câteva hamuri. Era şi o şa prinsă de grindă. Poate din pricina asta, poate din cauză că eu mă gândeam prea mult la caii ce-şi petrecuseră odinioară nopţile acolo, uneori se auzea un nechezat răzbătând din întuneric. Culmea e că nu mi se făcea frică. Pesemne că nu dormeam, prefăcându-mă că citesc, ca să pot auzi nechezatul acela. De dragul lui şedeam treaz până la ziuă, lungit în pat cu o carte în faţa ochilor.

În noaptea despre care vorbesc, am descoperit într-un târziu că citeam într-adevăr, dar altceva decât ceea ce scria în carte. Privirea mea era fixată pe ochiul de geam care ţinea loc de fereastră. Totul era, din câte îmi dădeam seama, la fel ca pe vremea când încăperea aparţinea cailor. Numai că dispăruse ieslea dinăuntru, dovadă că bunicii mei ştiau că n-o să mai vină prea curând un nou Iisus Hristos pe pământ, şi-i luase locul un pat din lemn pe a cărui saltea umplută cu paie mă lăfăiam în noaptea aceea eu, mirat că într-o fereastră atât de îngustă încape tot cerul.

Fiindcă aşa se întâmplase. Se vedeau toate stelele. Şi era şi luna acolo. Eu le citeam pe îndelete lumina şi-un cal nevăzut alerga prin întuneric nechezând. Cineva m-a luat atunci de mână şi-am ieşit împreună prin sticla ferestrei, nu pe uşă, aceasta fusese tot timpul închisă, după care, cu viteza gândului, am ţâşnit către stele. Aproape de locul de unde izvorau şi lumina, şi timpul. Atunci mi s-a făcut niţel frică. Dar o frică întremătoare, feerică. Mă uitam, eram tot mai sigur de lucrul acesta, în ochii lui Dumnezeu. N-am scos o vorbă nici atunci, nici mai târziu. Acum vorbesc pentru prima oară despre asta.

Aceeaşi mână m-a adus înapoi în patul din fostul grajd al cailor şi tot ea i-a făcut semn nopţii să plece şi a deschis uşa, ca să-l pot auzi pe bunicul, care se ivise în prag, întrebându-mă: Ce e cu tine, de te-ai trezit atât de devreme? Să-i fi spus că n-am dormit deloc? Ca nu cumva să mă dau de gol povestindu-i despre întâlnirea mea cu

Dumnezeu, l-am întrebat despre cai, dacă el crede că visele acestora rămân şi după ce ei, caii, nu mai sunt. Mă aşteptam ca bunicul să înceapă să râdă, însă n-a râs. A spus doar atât: Asta numai Dumnezeu ştie. Şi a plecat.

Avusesem ocazia să-L întreb, pe Dumnezeu, vreau să spun, dar tăcusem ca prostul. Mai apoi, L-am tot căutat, dar numai în locuri în care nu e de găsit aproape niciodată. Ca de exemplu în biserică sau în nu ştiu care coadă la agheasmă sau moaşte. L-am întâlnit după mulţi ani, tot într-o noapte, în care dorul de cai se amestecase cu dorul de mama, iar plânsul ei de bucurie se mutase în mine, transformându-se în plâns de neputinţă.

La ce bun să mai răsfoiesc lumina stelelor? Cât despre timp, mă scotea din minţi simplul fapt de a-l şti că există. În zori, taman când apunea luna, am simţit iarba plângând cu plânsul meu. Era roua. Şi o mână nevăzută a şters noaptea de pe faţa pământului, ştergând şi deznădejdea mea o dată cu ea. Cineva mă privea de la mică distanţă în ochi. Era pentru a treia oară când mă întâlneam cu Dumnezeu.

După aceea L-am văzut din nou. Da, chiar L-am văzut. Nu stând pe un tron de aur şi având chipul unui moşneag cu barbă albă. O dată mi s-a înfăţişat sub forma unui curcubeu, după o ploaie în care nu fusese vorba despre lacrimile mele şi nici ale mamei. Plouase curat, fără nici o urmă de suferinţă sau de revoltă. Altă dată mi s-a arătat sub chipul unui stol de cocori care zburau în V, nu fiindcă aşa este obiceiul lor, ci pentru a ne lăsa nouă, celor de jos, libertatea de a scrie cu închipuire cuvintele de care aveam cea mai mare nevoie.

Mi-a trecut o clipă prin minte să scriu Veşnicie. Dar am ales opusul ei scriind Viaţă. Dovadă că am făcut o alegere bună, Dumnezeu mi s-a arătat iarăşi. Sub forma unui fir de iarbă de data aceasta. Cu firul acela am învăţat cum să dechid poarta către El. Acum îl întâlnesc aproape zilnic. Totul ţine de legătura dintre gând, inimă şi văz.

Aceasta este, dacă pot spune aşa, mica Sfântă Treime care îmi înlesneşte întâlnirile cu Dumnezeu. Trebuie să recunosc, pe diavol îl văd mai des, imediat ce pun mâna pe telecomandă. Ea, telecomanda, îl activează în mare viteză pe sarsailă. Telecomanda pentru Dumnezeu nu s-a inventat încă. Atunci când se va inventa, înseamnă că se vor adeveri proorocirile legate de sfârşitul lumii. Ştiţi cum vom pieri? Simplu, pierzându-ne puterea de a gândi cu inima şi de a-i spune gândului ce să vadă. Trist este că vor dispărea atunci nu doar oamenii, ci şi visele cailor de ceaţă, în acelaşi timp cu nechezatul lor.