Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"O echipă complexă a Securităţii, în care fuseseră incluşi şi câţiva de la Departamentul Tehnico-ştiinţific, investiga discret cazul unui cetăţean din Goleşti, comună suburbană a Floreştilor, care se plângea că i s-a plantat în măsea un radio minuscul pus pe lungimea de undă a Europei Libere..."
O echipă complexă a Securităţii, în care fuseseră incluşi şi câţiva de la Departamentul Tehnico-ştiinţific, investiga discret cazul unui cetăţean din Goleşti, comună suburbană a Floreştilor, care se plângea că i s-a plantat în măsea un radio minuscul pus pe lungimea de undă a Europei Libere. Cetăţeanul, un tractorist dat afară de la SMT pentru beţie (se îmbăta atât de tare, încât ara brazdele în formă de opt), făcea asta când lua ceva peste nivelul de la care se îmbăta criţă.
Că avea un aparat de radio în măsea, fie şi pe lungimile de undă ale Europei Libere, nu era o prea mare problemă. Lumea plesnea de nebuni şi Securitatea se confrunta cu fel de fel de asemenea cazuri, care de care mai ciudate, cum era cel al unui bătrân analfabet din Vintileasa, care pretindea că noapte de noapte vine la el, pe furiş, să discute teoria Relativităţii, însuşi Albert Einstein. Nu faptul că Albert Einstein, declarat mort de toate manualele, discuta cu un analfabet din satul Vintileasa, ţara, România, atrăsese atenţia Securităţii, ci menţiunea că venea pe ascuns.
– Păi, de ce să vină pe ascuns?!, se mira ofiţerul care primise cazul, suficient de citit ca să-şi aducă aminte că Albert Einstein nu figura pe lista autorilor interzişi.
Citește pe Antena3.ro
În cazul celui de la Goleşti, Securitatea se vârî pe fir, deoarece respectivul nu numai că se plângea de ce i se plantase în măsea, dar, mai mult şi mai grav, reproducea la bodegă, în gura mare, fragmente întregi din emisiunile Europei Libere din seara anterioară. Postul de radio de la München era bruiat dur, extrem de dur. În România era recepţionat cu acuitate doar de dispozitivele Securităţii de la Bucureşti. De cum i se deschisese Dosar de Urmărire Informativă, cetăţeanul din Goleşti fu înregistrat zi şi noapte. Transcriptul dovedea însă, în chip zdrobitor, că recepţiona Europa Liberă cu o acurateţe ieşită din comun, mai mare chiar decât cea a aparatelor de la Bucureşti. Descoperirea îi făcea să intre la bănuieli.
Cetăţeanul avea acasă o staţie de recepţionat Europa Liberă mai puternică decât cea a Departamentului Securităţii Statului! Chestia cu aparatul de radio din măsea era un simplu pretext pentru a putea răspândi în voie cele propagate de Europa Liberă. Mai multe descinderi inopinate în casa suspectului nu găsiră nimic. Singurul lucru prin care ieşea din comun (un pic, nu mult) era o capră, pe care o ţinea în încăperea în care dormea şi care, potrivit celor spuse de el, începea să behăie când auzea Internaţionala intonată pe două voci. Verificară şi asta, aducând din Floreşti un grup vocal, specializat în cântece populare, dar care, la o adică, putea interpreta şi cântece revoluţionare. Se adevereau spusele suspectului.
La auzul Internaţionalei pe două voci (doar pe două voci!), animalul tresărea brusc, o lumină intensă i se aprindea în priviri şi, ridicând capul, prindea să behăie. Sub un pretext oarecare, îl ridicară de la domiciliu şi-l ţinură în arest preventiv 24 de ore. Deşi departe de casă, suspectul putea spune pe de rost tot ce se difuzase în seara anterioară la Europa Liberă. Anchetatorii, curioşi să afle ce se mai zicea la postul de la München, îl lăsară să vorbească vreo două ore. Când cetăţeanul începu să relateze injuriile adresate lui Ceauşescu personal, îl opriră. Era prea de tot. Îl lăsară liber, punându-i în vedere să nu mai răspândească minciunile auzite la Europa Liberă. Cetăţeanul continuă însă activitatea sa împotriva socialismului. Când îl chemară şi-i arătară Angajamentul, cu a cărui iscălitură îi dădură drumul, se plânse că n-are ce să facă. Când se îmbăta, nu se putea stăpâni, spunea în gura mare tot ce-i răspândea în cap radioul din măsea.
Într-una din zile pică de la Bucureşti, din Centrală, un control de rutină. Luând la mână DUI (Dosarele de Urmărire Informative), ofiţerul superior dădu peste afacerea cu Europa Liberă din măsea. Cei din Floreşti îi explicară ce şi cum, ba chiar se şi plânseră că nu-i dau de leac.
– Un medic specialist aţi consultat?
Nu le trecuse prin cap aşa ceva. Şi chiar dacă le-ar fi trecut, la ce medic să apeleze? Din reţeaua de informatori făceau parte, într-adevăr, câţiva medici stomatologi. Ei aveau drept misiune să tragă de limbă pacienţii, ştiut fiind că multora le era atât de frică de dentist, încât îi lovea o criză de sinceritate. Cazul cu tranzistorul din măsea era extrem de complicat, de un nivel de confidenţialitate mult mai înalt decât cel până la care aveau acces informatorii cu studii superioare. Cel venit în control le promise că le va trimite, de la Centrală, un specialist în astfel de cazuri. Şi, într-adevăr, la nici o săptămână după, se prezentă la sediu medicul promis. Era medic stomatolog specializat în folosirea dinţilor în scopuri informative şi contrainformative.
Printre altele, el putea calcula cu exactitate în cât timp se sparge în dinţi fiola cu otravă a lucrătorului trimis ca spion în Occident. Lucrase chiar şi la implementarea unui aparat foto într-un dinte din faţă, care s-ar fi declanşat când râdeai. Pentru asta era nevoie de un aparat ultraminiaturizat, pe care-l fabricau însă doar americanii şi supus embargoului la vânzarea în Est, deoarece era inclus în categoria materiale strategice.
Pe cetăţeanul din Goleşti medicul îl încântă nespus. Era primul dintre cei care-l anchetaseră care-l lua în serios. Astfel, dispus, reluă cu lux de amănunte cum se întâmpla. De fapt, nici nu era sigur că radioul e în măsea. Aşa credea el, dat fiind că programul Radio Europa Liberă îi suna în cap ca şi cum ar avea un radio în ţeastă. Or, din câte ştia şi el, un astfel de aparat, oricât de mic ar fi, n-are loc în creier. De când ţi se întâmplă asta? Se interesă, oarecum mirat, cel venit de la Bucureşti. Cetăţeanul se învoi bucuros să-i spună. Atât de bucuros, că părea că asta ar fi vrut de la început, dar n-a avut curaj s-o ceară.
Şi începu să povestească cum totul a pornit din ziua când l-a durut măseaua şi, la sfatul bunicului, un bătrân care şedea în şopron cât era ziua de mare şi făcea Titanice din hârtie creponată, şi-a pus pe locul presupus a fi al cariei un căţel de usturoi îmbibat în rachiu. Cum nu scăpase prilejul de a da şi o duşcă, se culcase, şi dimineaţa durerea dispăruse ca un fum. În schimb, în cap îi sunau deja emisiunile postului de la München. Cel venit de la Bucureşti nu-i spuse nimic atunci, la finele discuţiei. Îl trimise acasă şi, rămânând singur, dădu nişte telefoane, răsfoi un caiet pe care-l ţinea într-o servietă diplomat, ferecată printr-un cod numai de el ştiut, şi a doua zi, când cetăţeanul se prezentă din nou la sediul Securităţii, după cum se spusese, îl puse să deschidă gura, i se uită înăuntru cu o lanternă minusculă şi-i dădu un bileţel pentru unul din medicii dentişti informatori ai Securităţii. Acesta îl primi, luă biletul, exclamă Aha! şi, zicîndu-i să se urce pe scaun, îi scoase măseaua cu pricina. Dat fiind că mai înainte i se făcuse anestezie, cetăţeanul nu simţi nimic. Se supără însă când dentistul dădu din umeri la întrebarea: dar o plombă cine-mi pune? Dentistului i se deconta doar scoaterea măselei. În realitate, cei de la Securitate nu voiră să rişte punându-i o plombă. Dacă după aia ar fi auzit Vocea Americii?!
Cişmele noi. De-o parte şi de alta a Şoselei Floreşti-Vidra se înşirau mai multe cişmele adăpostite de gherete din lemn, înfăţişând scene semnificative din viaţa comunei Vintileasa. Cea mai importantă se găsea la cişmeaua de la curbă. 15 vintileşteni, bărbaţi şi femei de proporţii sfrijite, îşi dăduseră mâna într-o horă a Unirii ce se întindea de pe un deal pe altul. Potrivit scenei pictate, câtorva inşi le revenise spaţiul din mijlocul râului, dar, în loc să fie în apă până la gât, cum te-ai fi aşteptat, ei şedeau deasupra, ţinuţi acolo, în văzduh, de patima nemuritorului cântec naţional. Între cişmele se aflau plantate din zece în zece metri panouri din scândură de stejar, viguroasă, cu sănătoase temelii de beton armat, pentru care Vintileasa ocupase locul întâi pe judeţ în întrecerea consacrată formelor şi metodelor îndrăzneţe de agitaţie vizuală. “Tovarăşi – scria caligrafic pe un panou –, Pământul reprezintă o uzină vie! Să fim atenţi cu maşinile ei, care costă!”
Arsul. Grigore Răcaru va muri peste câţiva ani, la Spitalul Judeţean Floreşti, de arsuri de gradul III, pentru că, spălându-şi pantalonii cu benzină şi îmbrăcându-i, ca să meargă la CAP, să întrebe când se dă lichidarea, va lua foc pe drum şi va arde câteva minute, până când va fi stins cu găleţi cu apă. Şi asta pentru că, în drum spre CAP, Grigore Răcaru trecu prea aproape de o femeie care ducea în mână, bălăngănindu-l întruna, un fier de călcat plin cu cărbuni aprinşi, pe care-i luase de la o vecină de peste drum.
