"Europa nu este ceea ce credeti"

Justitia de aici e monitorizata ritmic, in vreme ce in Italia sute de procese de coruptie pot fi suspendate peste noapte, fara ca acest lucru sa duca la vreo reactie europeana. Exista tari vesnic bune si tari vesnic sub semnul intrebarii?

Nu este titlul pe care îl gîndisem iniţial pentru editorialul de astăzi. Este titlul unei cărţi publicate în 2007 de actualul comisar pentru Justiţie, Jacques Barrot, cuprinzînd un comentariu referitor la relaţia dintre francezii care refuzaseră Tratatul Constituţional în 2005 şi Europa Unită.

Am ales şi eu acest titlu pentru că el riscă să definească opiniile românilor în legătură cu Uniunea Europeană, după intrarea în Uniunea Europeană.

Ultimul raport al Comisiei europene privind justiţia din România a fost comentat în fel şi chip, în ţară şi în străinătate. Despre raport am scris şi eu, şi nu voi repeta cele scrise. Dar mi se pare util să încercăm acum cîteva concluzii mai generale, depărtîndu-ne pentru o clipă de detaliile textului în sine.

Relaţia României cu Europa instituţională e abia la început, şi orice început e marcat de stîngăcii sau inadecvări, de o parte şi de alta. Dar relaţia României cu organisme de monitorizare de tot felul e mai îndelungată. Practic, ea a început o dată cu postcomunismul. Ne-au monitorizat pe o problemă sau alta, într-o perioadă sau alta, Consiliul Europei, FMI, NATO, Banca Mondială şi, nu în ultimul rînd,  UE.

Mereu, aceste monitorizări au fost privite foarte serios în România şi la nivelul clasei politice, şi la nivelul analiştilor. Ele s-au bucurat de o anume prezumţie de seriozitate pentru că veneau dintr-un spaţiu pe care îl ştiam mai ferit de balcanismele ce deformează realitatea şi mai atent cu abordările profesioniste şi reci. Pe de altă parte, România depindea, într-un fel sau altul, de relaţia cu acele instituţii şi conţinutul rapoartelor de monitorizare avea un serios impact practic: Luăm o tranşă de împrumut? Ne creşte sau nu ratingul de ţară? Intrăm sau nu în NATO şi UE?

Nu în ultimul rînd, merită observat faptul că România era mereu exterioară sistemelor care o monitorizau. Ea era atunci în afara organismelor NATO sau UE şi abia făcea primii paşi în economia de piaţă pe care încercau să o stimuleze aici FMI sau BM. Acum, lucrurile sînt pe cale să se schimbe. AM DEVENIT PARTE A SISTEMULUI CARE NE MAI MONITORIZEAZĂ ÎNCĂ. Iar sistemul nu mai e un observator, cît de cît, obiectiv şi rece a ceea ce se petrece aici. El e interesat direct de evoluţiile politice din ţară. Popularii europeni, de pildă, vor stimula pe toate căile popularii români pentru că doresc, în continuare, un grup popular masiv şi influent în parlamentul de la Bruxelles.

Deşi membră cu drepturi depline a UE, România e tratată ca şi cum ar fi încă la uşa organizaţiei. Justiţia de aici e monitorizată ritmic, în vreme ce în Italia sute de procese de corupţie pot fi suspendate peste noapte fără ca acest lucru să ducă la vreo reacţie europeană. Există ţări veşnic bune şi ţări veşnic sub semnul întrebării? Statutele organizaţiei europene nu vorbesc despre asta.

Iar politizarea din structurile europene nu e spaţiul ideal care să măsoare politizarea din structurile judiciare româneşti. Iată un fragment, în acest sens, dintr-un document scurt şi elocvent, declaraţia grupului social-democrat român din Parlamentul European: "În acest context este de remarcat că dorinţa CE de a se substitui justiţiei române şi de a fixa criterii cantitative şi simbolice pentru măsurarea succesului luptei împotriva corupţiei constituie, la rîndul ei, o formă de politizare a acestei lupte. Această presiune, dublată de telejustiţie, anihilează prezumţia de nevinovăţie."

Din păcate, anii electorali în care am intrat vor transmite, la rîndul lor, către şi dinspre Bruxelles un mesaj tot mai trunchiat şi mai partizan. Vom încerca din răsputeri să luptăm aici, la Bucureşti, cu Bruxellesul nostru contra Bruxellesului lor. Şi vom rămîne multă vreme cu o imagine confuză şi mereu monitorizabilă. Celebra şi cronica patimă politică românească e capabilă să divizeze Europa Unită, în care nu mai ştim dacă "Freedom House" se identifică cu "La Casa de la Libertá" sau cu "La Maison de la Liberté". În nici un caz, deocamdată, cu Casa Libertăţii. Poate doar dacă îl vom angaja acolo pe Daniel Morar, după ce, ştiţi voi...