Exilul preşedintelui

A prins foarte bine comparaţia dintre Traian Băsescu şi un guvernator – de pe timpul imperiului roman, se înţelege. Eu îl privesc pe cel  din spatele zidurilor Palatului Cotroceni ca pe un exilat care încearcă, disperat, să atragă atenţia asupra sa. Întregul său discurs se desfăşoară în registrul ăsta; care a devenit în ultimele zile patetic. Nu sunt un împătimit al teoriei conspiraţiilor, deşi uneori mă las purtat de val. În România ultimilor ani s-au întâmplat multe coincidenţe stranii care au culminat cu câteva aluzii prezidenţiale, urmate, cu o precizie chirurgicală, de intervenţii ale unor structuri cu competenţe extinse în societatea românească. Aşadar, nu ştiu în ce măsură Traian Băsescu mai este, sau nu, în graţiile ori la comanda unor servicii capabile a-l menţine la Putere. Dar este absolut clar că din Palatul Cotroceni acesta priveşte cu maximă ostilitate de jur-împrejur.  Am văzut filme care au tratat subiectul ăsta şi am impresia că Traian Băsescu se simte ca un căpitan de vas care se confruntă cu revolta echipajului. Desigur, mai are lângă el câţiva fideli dar care, neputincioşi şi speriaţi la rândul lor,  nu reuşesc să facă altceva decât să-i sporească suspiciunile, să-i ascută sentimentele de insecuritate şi de frustrare. Tot ceea ce uneşte o astfel de echipă este dorinţa de răzbunare nesatisfăcută. Şi frica, bineînţeles. Oamenii care sunt aduşi într-o astfel de situaţie empatizează printr-un sentiment de frustrare care, adesea, este mult mai vechi decât conjunctura în care sunt puşi.

Traian Băsescu are discursul unui exilat. Pe el nu-l mai interesează naţiunea care şi-a întors privirea de la el, se adresează exclusiv celor câţiva supuşi care l-au urmat şi trăieşte delirul băilor de mulţime, a ovaţiilor care, cândva, îi aureolau Puterea. Priveşte cu jind către opulenţa înaltelor curţi ale celor care, plini de sine şi de dispreţ la adresa lui, i-au acordat azil politic. Protocolul, care acum nu i se mai adresează, desigur, îl întristează. Traian Băsescu este singurul preşedinte din istoria UE care a fost reinstalat în funcţie doar cu sprijinul neprecupeţit, ridicol, sunt sigur, pentru înşişi autorii lui, liderilor din marile cancelarii europene. Participarea lui Traian Băsescu la Consiliul de peste câteva zile nu mai poate fi în calitate de invitat, de egal al celorlalţi. El este cel căruia i s-a înfundat în buzunare bacşişul unor voturi alegorice. În izolarea înnebunitoare la care este obligat, Traian Băsescu vrea să facă abstracţie de realitatea asurzitoare pe care o reprezintă USL. Nu ştiu cât de realiste sunt procentele invocate de Crin Antonescu aşa cum nu ştiu care va fi rezultatul votului de pe 9 decembrie. Dar a te face că nu vezi dimensiunea speranţelor care stau în spatele acestei construcţii politice, că nu percepi forţa electorală care împinge înainte alianţa dintre cele trei partide, reprezintă un donquijotism scelerat, fără nimic în comun cu frumuseţea şi puterea unui ideal care transcende şi înnobilează prezentul. Traian Băsescu vrea să măscărească politicienii. Şi înjură printre sughiţuri de plâns. Dacă revolta lui ar avea alt obiect ar putea fi virilă. Însă când vizează vreo zece milioane de români maturi e ca pişatu’ boului.