Extremiştii beneficiului personal

Aud des, probabil prea des în România, că Occidentul ar face bine să nu ne mai dea lecţii în materie de corupţie în administraţia publică, că "doar nu-s mai breji ca noi". Există clientele ale partidelor politice în marile democraţii occidentale?

Da, există. Există favoruri acordate de funcţionari, miniştri sau chiar prim-miniştri occidentali în schimbul unor sume de bani sau altor avantaje oferite de întreprinderi şi oameni de afaceri? Da, există. Dar există şi uriaşe diferenţe între ce e în Occident şi ce e la noi. În primul rând, cei care la noi recurg cel mai agresiv la afirmaţia "corupţia e la fel şi la ei!" sunt mai ales cei care au un interes direct în utilizarea banilor publici în beneficiul personal.

Admiţând că sunt situaţii similare în Occident şi la noi, de ce trebuie să fim la fel cu Occidentul în materie de corupţie, dar atât de diferiţi în materie de rezultate economice şi bună guvernare? Diferenţa grea şi stăruitoare între lumea occidentală şi lumea noastră stă în ceea ce uneşte acolo şi aici voinţa şi acţiunea guvernanţilor. Acolo e răspunderea faţă de funcţia publică.

Acolo se aude în mod normal: "E datoria mea" sau "e răspunderea mea". Aici predomină ideea exprimată popular: "Eşti în politică, eşti la caşcaval". E vorba despre aceia care în politică şi administraţie se servesc pe ei şi pe cei ce i-au pus în funcţie. I-am numit Extremiştii beneficiului personal, pentru că raţiunea lor practică nu este aceea de a întreprinde ceva pentru comunitate şi cetăţeni, ci tocmai contrariul.

Raţiunea lor nu e o raţiune. E pasiunea mistuitoare, nicicând ostoită, pentru banul public câştigat uşor pe seama averii publice. Ei s-au înmulţit prin înţelegere tacită, ca într-o mafie, pentru că astfel e mai sigur că faptele lor rămân nepedepsite. Ce mijloace sunt dispuşi Extremiştii să utilizeze? Toate, că de-aia sunt Extremişti.

Dintre ele trebuie să amintesc însă:
1) să-şi facă legi pe măsura dorinţei lor şi a dimensiunii (în bani) a bucăţii de avere publică vizată;
2) să numească funcţionari publici ce trebuie să-i servească;
3) să intimideze şi elimine competitorii care s-ar mai aventura să lucreze legal. Prin complicitate politică, Extremiştii devin intangibili, iar legea este discreditată.

Într-o dezbatere televizată recent în care vorbeam despre aceste situaţii, un ministru, ca şi un politician din acelaşi partid recunoşteau, de voie, de nevoie, că trebuie făcut ceva, că ar fi chiar o prioritate a Guvernului. N-am cum să-i cred şi iată de ce. Dacă ar avea în mod sincer voinţa de a restabili legalitatea şi prioritatea corectitudinii în cheltuirea banului public nu au nevoie să adopte nu ştiu ce program de măsuri şi ordonanţe de urgenţă.

Când ne "ameninţă" cu noi măsuri şi noi legi impresia mea e că de fapt nu vor să facă nimic. Mult mai simplu, mai direct şi neîntârziat este să ceară unor instituţii existente, precum Curtea de Conturi, să-şi facă datoria fără părtinire şi riguros. Pe când vom avea controlul "intangibililor"? Aflat în Spania zilele acestea, citeam că, prin funcţia sa de control independent, Tribunalul de Conturi din această ţară e considerat "un zid de împrejmuire (a banului public) indispensabil pentru corecta funcţionare a democraţiei".

Controlul şi aplicarea legii pot restabili echilibrul rupt între libertatea de a întreprinde în interes public şi urmărirea unui beneficiu privat. Altminteri, vom spune tot mai mulţi că Libertatea e un bun furat. E vorba de libertatea cetăţenilor de a şti ce se întâmplă cu banii lor.