Fabrici si uzine

Fabricile si uzinele imi pareau candva ceva ce trebuia sa existe si inca pentru totdeauna.

Am cutreierat multe din fabricile si uzinele noastre, dar numai in zilele lucratoare. Din care cauza, in mintea mea s-au instalat, fara sa constientizez asta, cateva convingeri absurde. Cum ar fi aceea ca fabricile traiesc si trebuie sa traiasca mai mult ca oamenii. Toti avem astfel de convingeri absurde, de care incepem sa facem la un moment dat caz, de parca ne-am nascut cu ele.

In Canada, la Hamilton, un oras puternic industrializat, am trait o prima mare nedumerire industriala. Mi-a trebuit un an ca sa-mi dau seama ce ma nelinistea. In asa-numitul "Plaman de otel" de pe Coasta de Est nu vedeam nici o fabrica. "Ei, cum nu le vezi - mi-au zis localnicii - , doar sunt la tot pasul. Cand mergi spre Sud, mai ales, spre Niagara, vin una dupa alta, in stanga si-n dreapta soselei."

"Nu-s depozite?", am intrebat. Si era normal sa gandesc ca toate cuburile acelea albe sau albastre, fara ferestre, fara cosuri de fum, fara nimic din ce facea specificul platformelor noastre ingalate, erau magazii. Niste magazii la care se exagera cu iarba verde si cu vopseaua alba, de sanatoriu, dar in nici un caz fabrici. Asta insemna in Canada protectia mediului: totul se intampla inauntru, in cuburile acelea aseptice, retrase cat trebuia de la sosea, ca sa nu razbeasca afara nici zgomotele, nici vibratiile. Totul se petrecea in circuit inchis, fara fum, fara ape reziduale risipite in vecini, fara muncitori invartindu-se toata ziua fara rost printre cladiri, ca la parada.

Intr-o zi, mi-am dat seama ca unul din cuburile pe care le remarcasem cu un an in urma, fiindca avea un sir de ferestre in mijlocul unui perete imaculat ca un panou publicitar gata de a fi umplut cu sloganuri si imagini, disparuse. "A murit", mi-a spus unul din romanii care muncisera in cub o vreme.

In Romania, inainte de 1990, nimeni nu s-ar fi exprimat astfel despre o fabrica. Dupa 1990, fabricile si uzinele mor insa ca pe timpul ciumei. Moartea vine de unde nu te astepti. I-am auzit pe doi muncitori discutand in autobuz despre fabricile prin care trecusera. "Dar aia de pontoane - a intrebat unul din ei - mai lucreaza?", "E in conservare - a raspuns celalalt - fura tiganii fierul din ea".

Am avut dintr-odata in fata ochilor imaginea unui organism in agonie, din care sunt smulse organele. Tiganii care smulg fierul din pantecul fabricilor si uzinelor, directorii care transplanteaza pe furis masinile inca vii in fabricutele lor, aventurierii care dispar fara sa dea un ban, lasand in urma, ca dupa ospatul jivinelor, schelete de combinate.

Cine vrea sa inteleaga ce se intampla cu "industria noastra multilateral dezvoltata" sa mearga la Copsa Mica. Apocalipsa n-are cum sa arate altfel.