Fără frică despre frică

Sâmbătă, aproape jumătate de milion de britanici au protestat la Londra împotriva politicii de austeritate bugetară preconizată de guvern. A fost o mişcare de masă care a exprimat îngrijorarea faţă de deteriorarea nivelului de trai. S-au petrecut şi violenţe pentru că grupuri anarhiste au profitat de această mişcare, dar ponderea reală a întregii întâmplări rămâne în zona normalului.

În România, există şi o criză cu consecinţe asupra nivelului de trai, există şi politici de austeritate în curs de desfăşurare. Nouă din zece români (deci, cam 20 de milioane din 22) consideră că mergem într-o direcţie greşită, iar peste şaptezeci la sută dintre ei se tem de ziua de mâine. Cu toate astea, exprimarea publică a acestei realităţi sociologice e mai degrabă timidă. Oricum, cu totul disproporţionată faţă de consecinţele sociale ale politicilor practicate în ultimii ani.

Vreau să precizez ceva. Nici ca om de stânga şi nici ca politician de opoziţie nu-mi doresc în stradă valuri de oameni care să “măture” guvernul şi să creeze instabilitate politică. Consider însă protestul organizat şi calm o formă de exprimare socială firească, parte a sănătăţii sociale. Acest comentariu nu e un îndemn la dezordine, ci o meditaţie asupra unei anumite apatii îngrijorătoare.

La “marile mişcări sindicale” participă, fără excepţie, cam 10-15% din numărul de oameni anunţaţi iniţial. Nici în alte domenii ale expresiei sociale nu stăm mai bine. Cu câteva săptămâni în urmă, de pildă, organizaţiile care îşi propun să protejeze animalele i-au chemat în stradă pe cei interesaţi de soarta câinilor comunitari. La nivelul întregii Românii nu cred că s-au exprimat o mie de oameni. Mulţi dintre ei, probabil, cu cetăţenie străină.

Care ar putea fi cauzele acestei absenţe a românilor din viaţa socială a României? Fireşte, e un subiect care, studiat atent, poate face obiectul unui raft de bibliotecă. În spaţiul inevitabil restrâns de aici nu-mi propun decât să ridic problema şi să îndemn la meditaţie.

Cred că o nouă formă a fricii e una din cauze. Nu frica de dinainte de 1990, ci o formulă elaborată, mai pervers, de societatea ultimilor ani. O societate bazată prea mult pe verificare şi supraveghere, care îi face pe oameni să se gândească de două ori înainte de a se exprima firesc în public. Se vorbeşte de instituţii care filmează demonstraţiile, telefoanele le sunt ascultate, anumite categorii sociale sunt intimidate public de autorităţi de cel mai înalt nivel, în consecinţă oamenii se tem să nu piardă şi puţinul pe care îl mai au. În esenţă, le e frică.

Mai sunt şi alte motive. De pildă lipsa de încredere în marile structuri sindicale, exprimată tot în sondaje de opinie. Dar, mai cred, o doză mare de neîncredere generală în sensul şi în consecinţele unui gest de protest. “Ce rezolv?” Chiar mass-media promovează uneori un mesaj de genul “Se rezolvă problemele în stradă?”. Nu. Se rezolvă în instituţii. În stradă se pot exprima, calm şi legal, oamenii. Nu prin exercitarea unui drept la insurecţie, ci prin dreptul de a-ţi arăta nemulţumirea, direct, atunci când reprezentanţii tăi din Parlament şi-au pierdut legătura cu tine. Societatea româneasca pare tot mai mult una bazată exclusiv pe influenţe oculte, în care câţiva inşi decid tot iar majorităţii nu-i rămâne decât rolul de a suporta consecinţele. Nu sunt deloc de acord cu o asemenea abordare dar nici nu pot să spun că nu înţeleg de ce ea există.

Societatea britanică rămâne una vie. Asta îi obligă să rămână în alertă pe cei care conduc. Apatia românească generează şi menţine o clasă administrativă care pare să vorbească doar cu ea însăşi (poate, din când în când, cu ambasada americană), autistă şi în total divorţ cu realitatea. Care realitate, ne place sau nu, se află adesea chiar în stradă.

Citeam, de curând, "Simfonia fricii", scrisă şi desenată de Gus Bofa, în 1937, la Paris. Omul - scria el în perioada în care se prefigura un nou război - a inventat curajul pentru a învinge frica, un instinct ancestral. Pentru Corpul social, mai arăta el, remediul fricii este mersul împreună, "mărşăluitul" în stradă, ca formă solidară de atitudine. E adevărat, însă, riscul este că, în timp, strada să fie ocupată de coloane care merg cadenţat, în ordine, în zgomot de metal, anunţând statul poliţienesc despre care vorbea Orwell.