Febra fricii

Recunosc: un timp am făcut şi eu parte din categoria celor care huleau ciclurile electorale foarte apropiate între ele din România... ba prezidenţiale, ba locale, apoi parlamentare şi, desigur, să nu uităm de europarlamentare. Oricum ai analiza situaţia, ca urmare a necorelării momentelor scrutinului, îmi părea că ţara e continuu paralizată de febra alegerilor. Şi credeam că e rău. Mi-am schimbat părerea; între timp aş vrea să avem alegeri în fiecare an, cel puţin un rând. Nu de alta, dar se pare că singurul moment în care politicianul mioritic pare dispus la acţiune şi mai ahtiat după rezultate sau, cel puţin, în care pare mai puţin arogant şi ceva mai interesat şi deschis să plece urechea la problemele cu care oamenii simpli sau piaţa, în general, încearcă să-i capteze atenţia, e indiscutabil perioada premergătoare alegerilor. Atunci curg şi hârtiile şi ideile şi deciziile şi investiţiile... şi totul e învăluit într-un abur de optimism, curaj şi iniţiativă. Goana după putere şi control, disperarea şi poate chiar teama de a pierde accesul la camera butoanelor e atât de mobilizatoare, în cele mai multe dintre cazuri, încât apar şi schimbări de comportament, atitudine şi mod de acţiune; şi cel mai important, apar şi nişte rezultate. Partea proastă nu e că toate aceste efecte benefice sunt conjuncturale ci că sunt efemere. Păi, şi atunci, dacă altfel nu e cu putinţă, iar singurul imbold mobilizator e dat de teama că ar putea ori să nu ajungă, ori să fie coborâţi de pe jilţul puterii (dacă sunt deja acolo), atunci poate că ar fi bine să ne adaptăm, să fim şi noi proactivi, şi să încurajăm apariţia rezultatelor prin menţinerea acestei spaime a lor, în permanenţă vie. Adică să avem constant şi continuu alegeri. Nu neapărat sub forma unui scrutin clasic ci sub forma unei evaluări stricte şi regulate care să-i zboare din funcţii, cu fulgi cu tot, atunci când nu dau randament, nu sunt eficienţi, nu dau rezultate. La nivel central e într-adevăr ceva mai complicat de pus în practică, dar, la nivel local, situaţia e mult mai simplă. Ştiu că România nu are multe în comun cu ţara cantoanelor, dar elveţienii practică acest model de evaluare post-electorală. Te-a ales lumea în baza unor promisiuni, în baza unui plan şi a unui buget, dar şi în baza unei eşalonări temporale a planului? Da! Ok, bilunar eşti evaluat şi dacă n-ai făcut ce ai spus că o să faci (nu prea contează motivele şi nici posibilele scuze) după cel mult trei luni oprobiul public ia forma concretă a unei demiteri fără drept de apel. Dacă elveţienii au inteligenţa de a recunoaşte că au ceva de învăţat din felul în care funcţionează, la noi, sistemul SMURD, poate că ar trebui să avem şi noi inteligenţa şi curajul să recunoştem că sistemul lor febril de evaluare şi alternanţă e unul eficient!