Fericirea de a nu fi niciodata nefericit

Fericirea e cand stai in Centru. Aceasta era, pe vremea cand n-aveam decat zece ani si primeam de la atotstiutorii cartierului marile definitii ale vietii, masura fericirii.

Proba adevarului se facea in felul urmator: nu-l intrebai pe alt stiutor ce-i fericirea, fiindca te puteai trezi cu cine stie ce nerozie, care-ti zdruncina o convingere ce tocmai se forma. Dar daca luai oricare om din cartier si-i ziceai: "Nu-i asa, bre, ca aia din centru o duc bine?", raspunsul era de la toti la fel: "Pai, tu ce crezi, ma pispirica?!". Cand s-a construit primul bloc, un turn cu zece etaje, destul de aproape de Centru, fericirea era sa stai la bloc. Atotstiutorii erau oameni ca toti ceilalti, dar aveau o replica prompta in toate situatiile care cereau o judecata clara. Pentru mine, si probabil pentru foarte multi din copiii cartierului plecati in lume devreme, definitiile imprimate in creier atunci si-au pastrat tot intelesul. Cateva se refereau la Dunare si la pesti. Cum ar fi "Carasul e mai dulce decat crapul", "Saramura de chitici e cea mai buna", "Salaul are gust de petrol". Salaul era prins cu plasele, noaptea, in zonele unde deversau canalizarile orasului, si avea gust de orice, numai de peste nu.

Definitia fericirii se schimba repede. La darea in folosinta a blocului-turn un ziarist local a imbunatatit-o considerabil, publicand un articol despre "Fericirea de a locui intr-un apartament cu balcon", articol din care orice om cu scaun la cap intelegea ca balconul era facut sa mananci seara in el saramura de chitici, ca sa ridice trecatorii capul innebuniti de miros. O data cu construirea primului bloc cu patru etaje in centru, definitia s-a modificat, a devenit si mai complexa. Fericirea era daca stateai in Centru la bloc si beai un sprit in balcon la o saramura de caras.

N-am bagat de seama cand a luat-o carasul inaintea chiticilor si nici nu mi-am batut capul sa aflu de ce, pentru ca, in ziua cand s-a inaugurat restaurantul de la parterul unui nou bloc din Centru, definita fericirii a mai suferit o corectie. Un var, fruntas in productie, care a primit repartitie la ultimul etaj, a zis: "Bani de saramura n-o sa mai am, dar, daca trag un sprit, am mirosuri cate vreau de la carciuma. Asta da, fericire!".

Ultima definitie a fericirii mi-a furnizat-o un fost coleg de la Elementara, singurul care n-a plecat deloc din cartier, care n-a tanjit sa stea la bloc si care a avut ce manca chiar si in perioadele cand nu se gasea nimic, cand pana si restaurantul de la parter din Centru ramasese fara clienti si le servea la separeu stabilor de la Judeteana de partid salau prajit cu miros de motorina. "Noi, astia de la curte - mi-a zis el - , n-am fost niciodata ca voi, astia de la bloc, niste nefericiti. Tot ce-am avut nevoie, rosii, cartofi, fasole, am avut din fundul curtii." "Dar nu si chitici de saramura", l-am temperat eu. "Ba si chitici - a zis el - , ca mi-i dadea peste gard vecinul din fundul gradinii si-i dadeam la schimb malai."