Film

Producandu-se filme din ce in ce mai lungi, era fatal sa se nasca si o institutie a filmelor din ce in ce mai scurte. Cu un story, cu actori profesionisti, cu decoruri si cu tot ce mai trebuie, ca o pelicula de numai douazeci de secunde sa se cheme film.

Cariera unei vedete din filmele despre detergenti sau despre transpiratia de la subsuori e la fel de tensionata ca a colegilor ei care joaca in adaptari cinematografice dupa Shakespeare. Cu toate acestea si, as zice, in ciuda popularitatii lor si a insistentei cu care filmele lor sunt programate si vazute de un public urias, pe care cea mai artistica ecranizare a unui Balzac sau Dostoievski n-o sa-l aiba niciodata, vedetele capodoperelor scurtissime despre sampoane, pomezi contra matretii si berea ieftina nu se bucura de monografii, nu dau interviuri, nu apar pe copertile dintai ale revistelor de mare tiraj si, in general, nu au gloria pe care ar merita-o.

Un confrate, intrigat de talentul unei actrite din filmele cu pete pe camasi, i-a cercetat indeaproape viata si opera si a scris un roman. L-am cumparat si lacrimile, atat cele de compasiune, cat si cele de entuziasm, pe care nu mi le-am putut stapani citindu-l, mi-au patat doua pijamale, plapuma si o pereche de chiloti. E drept ca tot ce am dobandit in plan spiritual am pierdut ca proprietar de pijamale - intrucat detergenti pentru smiorcaiti nu exista - insa acum stiu ce dramatica e afirmarea deplina in lumea filmelor din ce in ce mai mici.

Actrita, sa-i spunem Fifi, adica asa cum ii zice toata suflarea de pe platou, a pornit-o de jos. Nu de la sapunul de casa pentru spalat pe picioare, cum s-ar putea crede, deoarece mai jos de picioare ar fi fost ligheanul si dusumelele, cu lesia pentru curatat podeaua, ci de la reclama radio pentru un detergent romanesc pe baza de piatra ponce, rumegus si smirghel. Un detergent care, in conditiile de atunci, din anii ’80, cand unii presarau pe painea unsa cu untura, ca pe o delicatesa, detergentii occidentali, adusi in tara de traficanti, rezolva petele de pe salopetele de sondori si mecanici auto, dar si petele de pe izmenele de tractoristi. Era un canticel scurt, pe care vocea unica a actritei l-a imprimat definitiv pe memoria multora din noi. Si pe care, astazi, intocmai unei pete de pe suflet, atunci cand ti se pune pata pe cate cineva, n-o mai scoti cu nici un detergent. Succesul adevarat a venit abia dupa 1990, cand romanii au putut si ei sa se pateze pe camasi cu crapi si sosuri remoulade, sa aiba ce varsa pe fata de masa la petreceri, iar gospodinele sa aiba si ele de ales intre detergentii scumpi, care mai mult intineaza nobilele idealuri ale albului, si cei uimitor de ieftini si de eficienti, cu care te apuci sa-ti speli ciorapii, ca sa descoperi c-ai scapat si de petele din biografie.

La sfarsitul cartii, desi mi-a placut, am mai plans o data. Si nu fara un temeinic motiv profesional. Doamne, mi-am zis, cata nedreptate e in film! O actrita imbatraneste ca toti oamenii, iar daca in filmele foarte scurte mosii si babele sunt doar de umplutura, ca sa se tina cu mana de gura in planul al doilea al imaginii, cand vad o pata de motorina pe chiloteii unei vedete de televiziune, in filmele din ce in ce mai scurte cariera e si ea din ce in ce mai scurta. Se termina o data cu piata unor detegenti.