Fiu de carciumar

Bradut a inteles, chiar din prima zi de scoala, de 1 Septembrie 1952, ca nu e ca toti ceilalti. Toti ceilalti se numeau Vasile Gheorghe, Ion Vasile, Ion Costica, Vasile Costica sau

Gheorghe Ion, numai pe el il chema Bradut Olimpiu Bratianu. Dar in ultima banca din clasa, separat de copii printr-o banca goala, ca un ciumat, Bradut n-a fost trimis din cauza numelui, ci pentru ca era fiu de fost carciumar. "Stai cuminte acolo - i-a zis in soapta tovarasul invatator Costica Vasilescu - si ai sa vezi c-o sa fie bine." Iar Bradut a priceput pe loc ce vrusese sa spuna tovarasul. Nu c-o sa-i fie bine, ci c-o sa se faca bine. Directorul scolii elementare nr. 37 din cartierul muncitoresc "23 August" a conchis si mai deslusit: "Zi mersi si de ultima banca, Bratianule, fiindca voi astia, Bratienii, Antonestii si taranistii ar trebui sa fiti dusi de mici la Canal!" Pe director il chema Costica C. Gheorghe, fapt care facea ca fiecare propozitie pe care o rostea sa conteze ca un verdict al intregii clase muncitoare, aliata cu taranimea saraca, nu doar al proletariatului din cartier.

Un an mai tarziu, Bradut a fost mutat dimpreuna cu alti ciumati in nou infiintata clasa a II-a D. Iti dadeai seama imediat ca era ceva dubios cu a II-a D, dupa numele de familie ale copiilor. Semanau cu acelea ale dusmanilor poporului, judecati sumar si trimisi in puscarii, de care, in 1953, erau pline toate ziarele.

"In ce banca am voie sa stau?", a intrebat Bradut. Invatatoarea, care si ea avea un nume nu tocmai muncitoresc, deoarece, desi se chema Marin, se mai chema si Ortanza, i-a raspuns ca in clasa ei poate sa se aseze fiecare unde pofteste. In glasul invatatoarei, despre care se zvonea c-ar fi fost candva profesor universitar, era toata bunavointa intelectualei atinsa de o maladie incurabila si exilata sa-si traiasca ultimele zile intr-un lazaret pentru odrasle de exploatatori cu sanse minime de a fi recuperate pentru societatea sanatoasa, pe care o edificau in graba muncitorii si taranii.

Obisnuit de acum cu ultima banca, Bradut s-a dus tot acolo. Doar ca intre el si ceilalti nu se mai gasea, obligatoriu, o banca sau mai multe goale. In scurt timp, Bradut a priceput ca distantele intre oameni puteau fi marcate si altfel decat prin banci neocupate. Intr-o pauza, Bradut s-a apropiat de un mic grup alcatuit din fii de medici si de functionari. In tacerea ostila care s-a lasat, s-a auzit vocea pitigaiata si batjocoritoare a lui Matei, baiatul fostului avocat al Curtii Regale, care si-a luat la rost prietenii: "Sa nu cumva sa va vad de mana cu carciumarii!".

Pana in clasa a VII-a, Bradut si-a vazut de ale lui, indiferent la prieteniile care se legau si se dezlegau in jur. O singura data a mai incercat sa se apropie de un coleg, Aurelian Barbaneagra, la putin timp dupa ce a fost transferat in Scoala nr. 37. "E fiu de mare legionar", susoteau copiii infricosati, iar Barbaneagra se facea ca nu aude. "Stii - i-a zis intr-o zi Bradut, cand Aurelian se retragea in spatele scolii sa-si manance gustarea de la ora zece - si eu sunt baiat de legionar". Aurelian s-a oprit din mestecat, s-a uitat la Bradut ca la caine vagabond, gata sa se lase mangaiat de oricine, si a catadicsit sa-l intrebe, cu aerul unuia care o facea din buna crestere, desi stia dinainte ce urma sa i se raspunda: "De unde-s ai tai, din Bucuresti?". "Din Barbulesti-Gara", a raspuns Bradut. "Legionari de provincie - a facut cu un dispret nedisimulat, de om matur, trecut prin multe, Aurelian Barbaneagra - ce mare scofala!"