Florile-au murit în florărie

În Joia Mare m-a şocat absenţa găleţilor cu flori mereu stropite proaspăt din faţa chioşcului Mariei. Înăuntru, zeci de găleţi şi vaze cu flori vii îşi aşteptau stăpâna ca nişte păsări la ţară care în zori ştiu că apare cea sau cel care le va slobozi în ogradă.

În Vinerea Mare, florile se vedeau prin geam ofilite, iar sâmbătă de-a dreptul uscate. O fi bolnavă florăreasa? A plecat grăbită, undeva departe, uitând magazinul închis? Să-şi fi condamnat ea la moarte florile care erau nu numai averea ei, ci şi viaţa ei? Am întrebat în dreapta şi în stânga. Am nimerit o florăreasă. Maria a murit joi.

Fuziuni stranii. Oraşul care până ieri co­munica prin încrengătura văzută a stră­zilor şi prin cea, din fericire nevăzută, pi­tită sub pământ, a canalelor, cunoaşte o nouă voluptate: comunică prin frunze, îşi telegrafiază, dintr-un cartier în altul, prin adieri, îşi şopteşte prin arome. Platanii îşi vorbesc între ei ca şi forsiţiile şi rododendronii. Castanul din fereastra mea s-a măr­turisit, în Săptămâna Luminată, preo­tului castanilor, prin nişte struguri florali albi, întorşi cu ciorchinele în sus. În drumurile mele zilnice, grăbite de treburi sau leneşe, întârzii mai mereu în faţa florăriilor. Acvariile  multicolore, închise iarna şi păzite de calorifere, deschid acum larg uşile, iar ţigăncile florărese coboară din picturi într-un dialog de oferte expuse direct pe trotuar. Flo­rile aduse snop din grădinile autoh­to­ne, adolescentele crăiţe, cu siluete de in­vi­diat, zambilele galbene şi albe, lă­cră­mioarele de pădure stau în găleţi cu apă alături de sofisticate ghirlande cu nume exotice sosite pe calea aerului din Ca­rai­be, Olanda sau Zanzibar. Salut cu ochii şi inima, mai ales acum, de Paşte, fiecare florărie pe lângă care trec. Una, de di­men­siunea chioşcurilor de ziare, cu trei pereţi de sticlă şi un altul de carton, în spate, e a Mariei, o ţigancă de 58 de ani. Fe­meia, frumoasă cândva, cară în şiretenia jucăuşă a ochilor voluptăţi neuitate din tinereţe, iar negoţul ei nimerit în ca­lea mea conţine o indicibilă componentă spirituală. De o lună a ocupat obraznic tro­tuarul şi obligă inimile încruntate la o mângâiere şi un zâmbet. Florile te somea­ză la optimism. "Daţi ordin să înflorească magnolia" este titlul unei vechi cărţi de poezie a prietenului meu, poetul Dan Ve­rona. Ei bine, florile de pe trotuarul meu îmi ordonă să nu fiu încruntat: Vine, a venit Paştele, Hristos s-a suit pe cruce şi apoi a înviat. Cum să nu te cutreiere lu­mina? În Joia Mare m-a şocat absenţa gă­leţilor cu flori mereu stropite proaspăt din faţa chioşcului Mariei. Înăuntru, zeci de găleţi şi vaze cu flori vii îşi aşteptau stăpâna ca nişte păsări la ţară care în zori ştiu că apare cea sau cel care le va slobozi în ogradă. În Vinerea Mare, florile se ve­deau prin geam ofilite, iar sâmbătă de-a  dreptul uscate. O fi bolnavă florăreasa? A plecat grăbită, undeva departe, uitând magazinul închis? Să-şi fi condamnat ea la moarte  florile care erau nu numai averea ei, ci şi viaţa ei? Am întrebat în dreapta şi în stânga. Am nimerit o flo­răreasă. Maria a murit joi. I-a stat ini­ma. N-are pe nimeni, iar magazinul, închis, a rămas un cavou ucigaş de flori. Azi, mi-a mai spus femeia, o înmormântează. Era sâmbătă, înaintea învierii. Florăresele au pus mână de la mână s-o în­groape creş­tineşte. Încerc să-i scriu pe geam câteva rime. Îmi ceruse cândva o carte pe care n-am mai apucat să i-o dau. Nu pot şi le mâzgălesc pe o foaie: A murit florăreasa din colţ/ vindea frezii, candori şi zambile/ într-o zi înainte de Paşti//a murit amărâta cu zile//îmi zâmbea de cu zori, ce mai scrii/ dau şi eu în mărimile toate/ tu ce vinzi? vând văzduh colorat/ iar afa­ce­rea merge pe... coate// azi am fost să îmi cumpăr ziarul/ ocolind zece paşi florăria/ m-a frapat că lipsea de la post/ santinela de frezii Maria// m-am întors cu ziarul sub braţ/ şi/ am zvârlit o pri­vire/ într-o parte/ prin vitrine/ am zărit îngrozit/ flori pălite şi multe us­cate// zeci de glastre cu irişi căzuţi/ gla­dio­le murind pe o rână/ ibişi berci, cri­zan­te­me/ împuşcate/ vase mici fără apă-n ţă­rână// mâine-i Paşte, să-nchizi flo­ră­ria?/ lumea toată dă buzna la flori/ de ce-a în­chis, întreb lumea, Maria/ fără ea e pus­tiu de cu zori. Şi mai sunt câteva strofe, dar cui folosesc? Florăreasa din colţ a închis pentru vecie. Hristos a înviat!