Fotograful

Nu te mişca! le cerea Opriş celor pe care-i poza. Dintre toţi, cei mai ascultători erau morţii. Rămâneau tot timpul ca-n poză. Oamenii vii erau foarte schimbători. Acu erau copii, acu îi vedeai umblând în baston. Pe urmă nu-i mai vedeai deloc. Asta ar fi vrut Opriş să pozeze, ce nu se vede. Poze cu oameni, îi zisese Loghin într-o zi, poate să facă oricine. Ar fi grozavă o fotografie cu Dumnezeu! Sau măcar una cu duhul sfânt! În noaptea de Înviere a stat Opriş peste drum de biserică, tot sperând să-l prindă pe unul dintre cei doi în poză. Tremura ca varga întrebându-se dacă Dumnezu n-o să se supere când o să-i spună: Nu te mişca! Dar n-a coborât decât o ploaie rece pe pământ. Poate că era şi niţică dumnezeire în răpăiala aceea, prin urmare, a aşezat  poza ce-a ieşit deasupra patului, în camera în care dormea. A urmat o secetă mare. Să fi ştiut de poza respectivă cei ce veniseră cu avionul, poate că i-ar fi cerut-o şi-ar fi umblat cu ea toată vara pe deasupra satului.
Mai târziu, într-o altă vară, s-a pomenit, din pricina acoperişului stricat, că plouă peste ei în odaie. Opriş a crezut că picură din fotografia de pe perete. Dimineaţa, observând cât de mult îmbătrânise peste noapte, a dat vina pe ploaia căzută din senin, aşa c-a schimbat poza, punând în loc o fotografie de la nuntă. N-a picurat însă cu tinereţe, aşa cum sperase.
Vezi când trage vreunul să moară, i-a spus tot Loghin, încearcă să-i pozezi sufletul, să-l vedem şi noi cum arată!
Chiar, cum arăta sufletul?
Trebuie să fie ca fumul ce iese iarna pe coşul casei, numai că lasă în urma lui frig, nu căldură!
Sau poate ca un bănuţ de lumină, pe care omul trebuie să i-l plătescă lui Dumnezeu pentru câtă viaţă i-a dat de trăit!
Era norocos Opriş, tocmai se pregătea nevastă-sa să-şi dea sufletul. Să se fi întâmplat noaptea, poate c-ar fi izbutit să pozeze bănuţul, dar femeia lui a murit ziua, în amiaza mare.
Îl învăţase acelaşi Loghin de bine: Du-te şi pândeşte la poarta cimitirului, să vezi care dintre ăia morţi se întoarce noaptea acasă!
El era aproape sigur c-o să se întoarcă nevastă-sa. Pândise nopţi de-a rândul, dar nu văzuse pe nimeni ieşind pe poartă.
Demult, când ea era doar o fetişcană şi-l aştepta pe el să se înapoieze din armată, un camarad îl stârnise pe Opriş, spunându-i: Ia să te văd dacă poţi să pozezi un glonţ din faţă! Ar fi putut, dar s-a repezit un sergent să-l oprească, strigându-i: Bă, tăntălăule, glonţul e asemenea timpului, odată ce-ai apăsat pe trăgaci este cu neputinţă să-l mai opreşti!
Adică timpul e tot aşa, un fel de glonţ? întrebase el mirat. Da, răcnise sergentul.  Şi cine apasă în cazul lui pe trăgaci? Superiorul i-a arătat cu degetul în sus. Dom locotenent? Mai sus! Dom căpitan? Mai sus! Dom colonel? Şi mai sus! Aha, domnul comandant! Răspunsul a venit ca din puşcă: Domnul comandant din cer, boule! El apasă atunci când ne naştem pe trăgaci. Nu scapă nimeni! Timpul ne ia până la urmă la toţi piuitul!
Pesemne că ăsta era sufletul, piuitul de care vorbise în ziua aceea de demult sergentul. Abia se întorsese Opriş din armată când Nicu Boacă, prospăt însurat, i-a spus în glumă nevesti-sii: O să-l chem pe Opriş. Dacă poate să-l pozeze pe om în tron, de ce să nu-l pozeze şi când se iubeşte cu femeia lui în pat?
Chiar aşa, de ce să nu fi putut?! Numai că femeia s-a speriat într-atât încât, într-o noapte i s-a părut că Opriş se afla lângă patul lor cu aparatul de pozat în mână. Pleacă d-aici, neruşinatule! a ţipat ea leoarcă de sudoare. Pleacă o dată, n-auzi?
După mulţi, foarte mulţi ani, Opriş a auzit şi-a plecat! Nu înainte însă de-a o auzi pe vecina de peste drum strigându-l la poartă şi rugându-l s-o bage cât de repede poate într-o poză, una dintr-alea în care oamenii rămân pentru totdeauna aşa cum sunt. Păi de ce n-ai venit mai devreme? a întrebat-o el. Când mai devreme? Când erai mai tânără! E bine şi acum! l-a lămurit ea. Ai puţină răbdare, i-a spus el. Şi-a băgat-o. A băgat-o după vreo jumătate de an într-o poză cu morţi. Doar acolo se putea ca omul să rămână tot timpul ca-n clipa în care era pozat. Oamenii vii erau schimbători. Asta pentru că viaţa lor era alcătuită din două momente importante: adineauri şi acum.
Adineauri se născu.
Adineauri crescu mare şi avu nunta.
Adineauri îi născu nevasta.
Adineauri băgă de seamă că i-au plecat copiii de acasă.
Adineauri îmbătrâni. Tu-i adineaurea mă-sii de viaţă!
Adică se văzu făcut leoarcă de ploaia aia căzută peste noapte din tavan.
 Cam astea erau toate pozele lui Opriş: un şir lung de adineauri. Oamenii vii era într-adevăr schimbători. Îţi dădeai seama de asta dacă era să-l iei chiar pe el, pe Opriş. Ajunsese la ultimul adineauri.  Ehei, să-i  fi putut poza cineva sufletul când i-a părăsit trupul!
Loghin ce era să facă? Zisese: Eu îl aştept pe Opriş să trimită nişte poze, ca să văd cum e pe acolo. După care plec şi eu.
I-au pus lui Opriş aparatul de pozat în tron, şi-a aşteptat, a tot aşteptat Loghin, până când, neprimind nicio poză de la Opriş, a plecat să vadă el singur, cu ochii lui, cum este.