Frânturi de veşnicie

La aproape treizeci de kilometri de capitala Portugaliei, într-un peisaj greu de încadrat şi de descris în re­gistrul rigid al cuvintelor, există un loc unde cerul e mai luminos decât ar fi normal, un loc ferit de agitaţia obişnuită a turismului banal, un loc cu străduţe înguste şi în pantă, cu trotuare din piatră cubică, denivelate şi strâmte, un spaţiu încărcat de istorie şi de natură sălbatică, cu verde mult de jur împrejur, unde plouă curajos şi metaforic. Acest colţ de lume se numeşte Sintra.

Zilele trecute, am trecut pe acolo. Deşi nu era prima oară, am avut un sentiment straniu, toate mi se păreau noi, aveam impresia că mi se coboară sub privire un peisaj neobişnuit de frumos, că suişurile din dreapta şi din stânga au o mişcare specială, că albastrul orizontului zvâcneşte a copilărie, ca şi cum aş fi avut din nou dreptul să cer a doua şansă pentru toate nuanţele destinului meu, ca şi cum timpul ar fi avut din nou răbdare cu nesiguranţa mea prelungită. La Sintra, cu mulţi turişti în jur, fără să mă cunoască nimeni, am stat liniştită, cum stăteam sub bradul de Crăciun, când eram foarte mică, fără să aştept ceva, fără să caut pe cineva, fără să mi se pară imposibil să supravieţuiesc. Am băut un ceai de iasomie, într-o ceainărie cu mese puţine şi cu geamuri mici, unde am întâlnit o familie de olandezi, cu care am putut povesti în voie, într-o engleză de începător timid, despre viaţa mea, aşa cum e ea, aşa cum a fost ea, aşa cum aş vrea să fie.

Ceaiul de iasomie s-a prelungit, nu-mi venea să mă mai ridic de pe băncuţa de lemn, mă uitam pe fe­reastră, printre perdelele albe cu cusături tradiţional portugheze, şi mi-era dor doar de privirea acelora cu care îmi alin nenorocul. Oamenii treceau pe stradă, vorbeau de ale lor, se mai uitau spre mine, se mai uitau la ceas, nimic nu părea imposibil, mirosea a verde de primăvară. Cu vreo oră înainte, plouase des, atât de des încât picurii nu apucaseră să se risipească, plouase ca-ntr-o regie romantică, fără gânduri negre şi izolări infinte.

Cei doi olandezi de la masa alăturată m-au văzut notând ceva pe un colţ de caiet cu coperţi negre şi m-au întrebat de unde sunt. Lumea nu ştie aproape nimic despre România. În cel mai bun caz, sunt câţiva care au auzit de schimbarea de regim politic şi de încă vreun scandal în care a avut şi ţara noastră ceva de spus.

Când am ieşit din nou pe stradă, peisajul, aproape înceţoşat de soare, se împărţea între cuvintele şi paşii celor care se bucurau de o sâmbătă tandră şi melancolică. Sintra nu e departe de ocean, aşa că se simte răcoarea valurilor, în agitaţia sa echilibrată. Are palate şi muzee, are grădini simetrice, dar şi copaci pe marginea şoselei, puţin aplecaţi de vânt şi de timp. Se aud mereu voci şi râsete, discret, de parcă ar fi în permanenţă pornită o muzică de fundal, de parcă toate ar fi la locul lor. Chiar aşa e, acolo, aproape şi de Lisabona, dar şi de zone rurale de o frumuseţe neobişnuită, pare că există veşnicie, că e vreme pentru toate mărturisirile închise în noi.

Nu sunt idealistă, nu am impresia că, dacă există un asemenea loc pe lume, problemele noastre se vor re­zol­va mai uşor. Dar mi-e tot mai clar că, deschizând ochii ca să vedem cu adevărat ce minuni ni se arată în jur, facem primul pas către vindecare, către soluţiile pe care le căutăm cu atâta disperare, plângându-ne cu fie­care ocazie că nu ne ajută nimeni, că nu ne aude cine trebuie, că nu ne ajun­ge timpul ca să fim noi înşine. Aproape de capătul continentului, vorbind în portugheză şi gândind în română, am descoperit, la fel ca mulţi dintre turiştii care ajung în zonă, că la Sintra mi-e bine tocmai pentru că nu am vreme să mă gândesc la întu­ne­­cimile inimii, pentru că mi-e de ajuns să clipesc printre picuri de ploa­ie ca să fiu din nou aproape de ai mei, de amintirile mele, de idealurile pe care, cândva, le-am considerat prio­ri­tare.

Nu am făcut multe fotografii. Nu am mers după hartă şi nici nu am cerut sfaturi la biroul de informaţii turistice. Am privit bine lumea, am luat la pas străduţele şi treptele, am împrumutat din limpezimea cerului şi am mers mai departe, către o altă săptămână, pe care aştept să o trăiesc pozitiv, fără să condamn timpul şi destinul, fără să mă închid între zidurile dezamăgirilor, fără să mă blochez în imposibil. Şi fără să mă mai încăpăţânez să fiu singurul regizor al realităţii mele.